Floarea din Rai

Reflecții

Floarea din Rai

Atât de negrăită este frumusețea Fecioriei Ei, atât de neobișnuit parfumul curăției Ei, încât îl mișcă pe Dumnezeu spre absolută milă, îi înfrumusețează cu mai multă lumină pe îngeri, îi copleșește cu bunătate pe oameni, îi arde pe demoni trezindu-le amintirea luminii pe care au refuzat-o.

Parabolic vorbind, se spune că Eva ori de câte ori mergea să se închine Domnului la Pomul Vieții, de fiecare dată îi cădea pe piept o „Floare de Taină” pe care Lucifer încerca să i-o fure, dar nu reușea. După multă vreme, în iad apare un demon grăbit și alarmat. Vine de undeva de departe, dintr-un ținut al pământenilor... Are o expresie de panică și totodată de ceva tainic. Își face loc forțat până ajunge la scaunul luciferic și spune gâfâind:

– S-a născut „Floarea din Rai”!, și repetă ca un posedat mereu aceasta...

Deși ceilalți demoni îl izgoneau, Lucifer îl luă cu binișorul cerând amănunte despre această Floare, iar acesta continuă:

– Undeva, într-un ținut al pământenilor, s-a născut „Floarea din Rai”, s-a născut „Fiica Evei”, aceea care trebuia să se nască din „Floarea Pomului Vieții” și pe care tu, Lucifer, ai împiedicat-o.

– Nu se poate..., nu se poate..., începu să strige furios Lucifer!

– Lucifer, este adevărat ce-ți spun... S-a născut Floarea din Rai..., i-am văzut semnele...

– Ce semne? Spune mai repede!

– S-a născut o copilă ce nu seamănă cu nici una. Are pe piept „Semnul Cărții Vieții”, și are o inimă ce Bate..., ce Bate..., ah..., nu pot spune, că simt că mor... E Inima parcă a întregii Lumi. Noi nu mai știm ce este inima. Eu am văzut-o la această copilă: Floarea din Rai. Și ca un nebun se zvârcolește pe jos, de îi bagă în sperieți pe toți demonii. Însuși Lucifer căzu de pe scaunul său...

„Vasăzică s-a renăscut chipul Evei, Chipul de Taină al Lumii, care va naște pe Fiul lui Dumnezeu... ah...cât am vrut eu să împiedic această întrupare a Fiului..., și nu se poate... El e mai tare decât mine” ... gândește în sine Lucifer și furios strigă:

– Demoni, încă o dată la treabă serioasă.... Să urmărim atenți ce va urma și să facem tot ce e posibil să prevenim... să prevenim... Încă nu e pirdută lupta noastră. (Ieromonahul Ghelasie Gheorghe, Moșul din Carpați, Colecția Isihasm, 1998, pp. 151-152).

Sensul acestei parabole este cu prisos deslușit de Sfântul Teofan al Niceei, atunci când arată că scopul zidirii întregii creații nu-i altul decât ivirea Maicii Domnului: „Această taină de nespus a întrupării Cuvântului a fost prehotărâtă dinainte de veci din veșnicie și pentru ea avea să aducă din neființă la existență toate făpturile precum predă taina teologiei [...] omul a fost zidit ca o pregătire anticipată a tainei economiei lui Hristos, fiind făcut o pârgă a tuturor celor ce sunt pregătite de Dumnezeu, pe de o parte, pentru o împărtășire de El și o unire de nespus cu El, iar, pe de altă parte, pentru un schimb și o comuniune negrăită e celor dumnezeiești, pentru ca nimic din cele ce sunt să nu-și mai aibă mișcarea lăsată liberă și nepărtașă de prezența Lui. Deci, dacă omul adună în sine însuși în mod ipostatic toată creația inteligentă și sensibilă, devenind un mediator și inel de legătură între inteligență și materie, tot așa Hristos a conectat în Sine în mod ipostatic toată natura necreată și creată, făcându-Se mediator între Dumnezeu și toate creaturile aflate prin natură la o distanță infinită de El [...] De aceea, toată creația întinzând prin umanitatea care e în ipostasa Mamei lui Dumnezeu ca o mână dreaptă spre Creatorul pentru a intra în contact cu El, prin această palmă și degetele ei, adică prin asumatul divin luat din Ea, intră în contact și se alipește de dreapta Celui Preaînalt întinsă până la noi din pricina covârșirii iubirii de oameni [...]” (Discurs despre Preacurata şi Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea, care prin multe laudă în chip diferit măreţiile Ei negrăite şi cuvenite lui Dumnezeu şi arată şi că taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul este o convergenţă şi o conexiune între Dumnezeu şi întreaga creaţie, lucru care este binele ultim şi cauza finală a celor ce sunt, VIII-IX, 16-20).

Nimic în cer și pe pământ, printre făpturi, nu poate concura cu iubirea Maicii Domnului pentru Dumnezeu, pentru întreg neamul omenesc și pentru toată zidirea. Doar iubirea lui Dumnezeu este la aceeași înălțime căci pe cât iubește El zidirea sa întreagă, pe atât iubește Maica Domnului pe Dumnezeu din partea întregii creații. Înțelegem această înălțime a iubirii Maicii Domnului și din exprimarea icosială din Acatistul ei: „Chiar dacă după judecata lui Dumnezeu ar fi cineva vrednic de osândă, totuși prin rugăciunile tale dobândește vreme de pocăință”. Adică, acolo unde lucrurile par iremediabile și judecățile definitive și irecuperabile, acolo poate pătrunde mila și iubirea Maicii Domnului.

În numele acestei iubiri totale la care însuși absolutul dumnezeiesc nu a putut rezista și i-a răspuns pe măsură, Maica Domnului este „Floarea din Rai” care înmiresmează toată duhoarea pământului și a iadului cu parfumurile Raiului. Atât de negrăită este frumusețea Fecioriei Ei, atât de neobișnuit parfumul curăției Ei, încât îl mișcă pe Dumnezeu spre absolută milă, îi înfrumusețează cu mai multă lumină pe îngeri, îi copleșește cu bunătate pe oameni, îi arde pe demoni trezindu-le amintirea luminii pe care au refuzat-o.

Acum când așteptăm Praznicul Nașterii Maicii Domnului, să savurăm smeriți nectarul negrăit al acestei Flori de/din Rai ca să înmugurească și în noi dorul după Pomul Vieții din „Casa Părintească” spre care grăbiți ne îndreptăm.