Părintele Daniel Duca este preot la Spitalul Clinic „Dr. C. I. Parhon” din Iași. Aici s-a născut – în vremea în care spitalul din dealul Copoului avea și maternitate. Aici și-a luat rămas-bun de la bunici, când aceștia au plecat spre Împărăția lui Dumnezeu. Și-aici a ajuns să slujească acum 11 ani. Prima dată, într-o cămăruță mică, în incinta spitalului. Apoi, în biserica ridicată în exteriorul spitalului. O biserică zilnic deschisă, de la 6.00 la 22.00.

Dar rolul misionar al părintelui nu e doar acela de a aduce oamenii la biserică, ci de a duce, neîncetat, biserica la patul de suferință al pacienților. Rugăciunea din Sfântul Altar se prelungește și se împlinește la căpătâiul bolnavilor. „Uneori, cel mai important lucru pe care un preot îl poate face este să fie acolo, să fie alături de omul care suferă, să-i ofere o mângâiere, o rugăciune, o strângere de mână. La această strângere de mână am văzut atâtea lacrimi curgând în tăcere... Nu prin discursuri lungi, ci prin prezență. Prin a sta lângă suferind, în așa fel încât el să înțeleagă că nu e singur. Și asta contează foarte mult”, spune părintele Daniel. 

Când intră în saloane, chipurile pacienților se luminează. Cu Sfânta Împărtășanie la piept, cu reverendă și cu halat, cu epitrahil, cu Sfânta Cruce și o carte de rugăciuni, cu mirul și cu o vorbă de încurajare, preotul aduce aproape tuturor o stare de liniște. Atmosfera devine familiară și durerile se mai alină. „În 10 ani de parohie, înainte de a veni aici, am spovedit multe persoane, dar niciodată nu am întâlnit atâtea exemple de căință, de pocăință, de întoarcere, de mărturisiri cu lacrimi, așa cum am văzut pe patul de spital. Vă spun sincer, boala te schimbă. Oricât de puternic ai fi, oricât de tare. E adevărat, boala te poate schimba și în sensul rău al cuvântului. Sunt oameni care continuă să-L respingă pe Dumnezeu chiar și în clipa morții. Există, din păcate, și această realitate, căci Dumnezeu oferă omului libertate. Dar, slavă Domnului, cel mai adesea am văzut aici pocăință, lacrimi, persoane care s-au schimbat în bine”.

Elena, Ana, Anișoara, Mariana, Roxana, Ștefan, Marcel, Ionuț, Sandu... nume peste nume aude zilnic părintele. Pomenește, binecuvântează, se roagă sfinților ocrotitori. Încurajează. Iubește. Ca un frate, ca un tată, ca un mai mic ce slujește aproapelui său. Privește spre branule și parcă plânge cu fiecare bolnav: „Hristos a avut în mâini semnul cuielor și al suferințelor. Așa aveți și dumneavoastră”, le zice. Și mai mult se roagă, crede, nădăjduiește în mila și în ajutorul lui Dumnezeu.

De la spital, doctorul de suflete se întoarce în paraclis – iar misiunea lui continuă cu aceeași iubire, cu aceeași dorință de a tămădui rănile trupești și sufletești. E timpul pentru Taina Sfântului Maslu. E timp de rugăciune, pentru a se cere de la Dumnezeu vindecarea de boală, ușurarea durerilor, mângâierea întristărilor, iertarea păcatelor. Mântuirea. Vin mulți la slujbă. Unii sunt pacienți, alții sunt aparținători. Unii sunt credincioși din zonă, iar alții sunt parte din personalul medical și auxiliar al spitalului. 

Doctori, asistenți, infirmieri, mulți sunt credincioși, creștini practicanți. Se spovedesc și vin la slujbe aici, în timpul lor liber. „Sunt deosebiți și înțeleg cu adevărat rolul Bisericii. Știu că, de-a lungul timpului, aceasta a fost alături de oameni. Eu consider că formăm o echipă, un colectiv. Toți avem problemele noastre, avem familiile noastre, dar venim aici cu gândul de a-i sluji pe acești oameni. Mulți mărturisesc: «Părinte, de atâtea ori, în timpul operațiilor, am ajuns într-un impas. Nu știam ce să mai facem. Și când gândul nostru a fost la Dumnezeu, imediat a venit o rezolvare». De asta zic: doctorii sunt oameni ai rugăciunii! Depun mărturie pentru lucrul acesta”, ne povestește cu bucurie părintele Daniel Duca.

Deși programul este bine și atent stabilit, pentru părintele Daniel este imposibil să ajungă zilnic la patul celor 400-500 de pacienți – câți sunt constant internați la „Parhon”. Și-atunci, nădejdea rămâne la Doctorul Suprem: „De la El vine puterea, de la El vine vindecarea. El este Doctorul sufletului și al trupului. De aceea, mi-am asumat acest gând: chiar dacă nu reușesc să ajung la toți, slujesc Liturghia. Și în Liturghie sunt acele cereri speciale pentru bolnavi. Dumnezeu îi știe pe toți. Dacă prezența mea fizică nu este acolo, este prezența Harului lui Dumnezeu care Se manifestă în Liturghie. Așa cum soarele emană lumină prin razele lui, la fel și razele Liturghiei ajung la bolnavi, la toți acești suferinzi”.

La fel ca la Sfântul Maslu, duminica și-n alte zile de Liturghie, paraclisul e neîncăpător. Recunoști pacienții – după pijamale, recunoști și parte din personalul medical care, de serviciu fiind, vine repede să lase un pomelnic, să primească o binecuvântare, să se încarce de energie și să se retragă la muncă, în mijlocul suferinței. Printre ceilalți, îmbrăcați obișnuit, sunt mari profesori, doctori, personal auxiliar, foști pacienți, oameni care-și așteaptă rudele pentru externare sau care știu că se roagă pentru ultimele clipe ale cuiva drag. Cu toții sunt uniți în rugăciune deplină. Și Dumnezeu le vede și le știe pe toate. La El, nici picătura de lacrimi, nici din picătură vreo parte nu sunt trecute cu vederea. 

„Biserica aceasta, în care suntem noi acum, este o biserică sfințită nu doar de Liturghie sau nu doar prin actul târnosirii, când a venit Arhiereul și a sfințit Sfânta Masă și biserica, nu. Eu zic că mai este sfințită și de atâtea lacrimi. Câți părinți care aveau copii în spital nu au venit aici și au plâns? Sau câți copii care aveau părinți în spital nu au venit aici? Mereu găsești în biserică câte un om care se roagă, care plânge, care efectiv stă și se uită la Sfinți. E tot o datorie a preotului, cu aparținătorii. Să stai să-i mângâi, să stai să-i întărești, să le dai încredere că ceea ce se întâmplă cu cei dragi ai lor este, totuși, o lucrare a providenței divine. Este greu și, iarăși, cuvintele se limitează. Mai bine ne rugăm împreună pentru cei dragi. Și contează foarte mult lucrul ăsta”, explică părintele.

Mai bine decât oricine știe ce-i greul. E preot de caritate și, pentru asta, are o familie de caritate și de calitate. Care se jertfește odată cu el. Cu un program care nu garantează că, ajuns acasă, nu sună telefonul care să-l anunțe că trebuie să plece din nou, de urgență. „Între orele 5.00 și 7.00 dimineața, dacă sunt cazuri speciale sau dacă am spovedit un bolnav cu o seară înainte, merg și îl împărtășesc. După-amiaza, după ce se termină cu vizitele medicale și cu tratamentele, îmi desfășor constant activitatea. Dar primesc, de multe ori, telefon și seara, și la 1.00, 2.00, 3.00 dimineața, să merg pe terapie intensivă. Preotul de caritate este ca în armată. Își ia reverenda și merge la bolnavul care are nevoie de el”.

Părintele Daniel nu se plânge. El însuși a rugat cadrele medicale să-l anunțe oricând este o situație gravă: „Aici, în spital, înveți cel mai bine că fiecare persoană este unică, veșnică și irepetabilă. Nu pot trata sufletele ca un funcționar care la ora 14.00 își termină programul, închide telefonul și nu mai răspunde până a doua zi. Nu pot face asta. Poate fi ultima spovedanie, ultima împărtășanie, ultima șansă ca cineva să-și mărturisească păcatele. Ce să fac? Să închid «ghișeul» și să plec? Nu. Ca preot, odată ce ți-ai asumat această cruce și această nevoință, trebuie să fii conștient că de disponibilitatea ta poate depinde veșnicia unui om”.

Pentru părintele Daniel, familia e mare și responsabilitatea-i pe măsură. Are familia de acasă, dar și pe cea de la spital – bolnavi și întregul personal medical. Împreună, familia aceasta e un odor de care va da seama în fața lui Dumnezeu. Nu e ușor. Dar pășește înainte. Cu credință. Cu rugăciune. Cu Domnul la piept – așa cum Îl poartă, atunci când merge să împărtășească bolnavii. Cu Domnul în inimă – la fiecare răsuflare.