Îmi amintesc și acum sunetul sacadat al ceasului de pe perete în zorii zilei de duminică și încercarea bunicii de a se pregăti fără să ne deranjeze. Deseori era încă întuneric afară când ea era gata de plecare. O urmăream cu privirea somnoroasă de sub pătura caldă și nu înțelegeam: de ce atâta grabă? De ce era atât de important să ajungă la biserică înainte de revărsatul zorilor, ca să prindă prescuri? Era „limited edition”? Un privilegiu doar pentru cei care se trezesc înainte de răsărit? 

Apoi, când ajungeam și eu la biserică, vedeam un șir de oameni care ducea părintelui mici daruri: pâine, vin, tămâie, cărbuni sau lumânări mai mari. Spuneau că „dau liturghie”. Nu înțelegeam la acea vreme taina din spatele ușilor Altarului unde bunica lăsa darul, pe care preotul îl primea ca pe ceva de mare preț. Lăsam prescura și părintele îmi pomenea numele meu sau, așa cum mă învățase bunica, pe cineva drag trecut la Domnul. Ani la rând am dus prescuri pentru bunicul meu. Azi fac la fel. „Sper că au ajuns la el”, îmi spuneam adesea.

Anii au trecut și a crescut dorința de a înțelege mult mai mult. Așa că am „frământat” întrebările din copilărie. Printre atâtea frământări, Părintele Serafim de la Sihla îmi spunea adesea: „Soră, lasă gândurile. Frământă rugăciunea”. Despre asta am învățat că este vorba în jertfa mâinilor care trudesc în subsolul de la Mitropolia din Iași: prescură frământată cu rugăciune, menită să crească spre veșnicie. Un dar care se întoarce la noi toți.

Această veșnicie începe în fiecare biserică, în scobitura din partea stângă a Sfântului Altar, la Proscomidiar. Acolo se întâlnesc Betleemul și mormântul Celui Care Se jertfește la fiecare Liturghie pentru noi. Acolo se transformă jertfa adusă de bunica mea duminică de duminică. Dar, până să ajungă în fața părintelui, prescura trece prin foc și prin palme jertfitoare.

În Catedrala Veche „Sfântul Gheorghe” îl găsesc aproape în fiecare dimineață pe Ioan, unul dintre oamenii care alege să rămână necunoscut. Pentru el, ziua nu începe cu savurarea cafelei, ci cu liniștea ceasurilor de dinaintea Sfintei Liturghii de la 6.30. Ca paraclisier, el este primul care intră în Biserică. Aprinde candelele. Pregătește prescurile și vinul. Toate cele de trebuință. Intră primul și iese ultimul. Apoi, când rugăciunea de sus se încheie, coboară scările spre subsolul clădirii Epivata, acolo unde ritmul slujbei continuă într-o altă formă. În forma pregătirii pentru următoarea Liturghie. Coborâm spre „brutăria” prescurilor. 

Intrăm. Simt cum mă întâmpină mirosul. Nu este mireasma unei brutării comerciale. Ioan și cei doi tineri care îl ajută își pun șorțurile, bonetele și mănușile. 

Privirea îmi este furată de un dulap tip vitrină care adăpostește zeci de peceți. Unele mai vechi, roase de vreme, altele mai noi. Unele mai mari, altele mai mici. Unele comandate, altele aduse din Sfântul Munte. Fiecare pecete își are povestea ei. 

Ioan îmi explică, cu un zâmbet discret, că în Codul Muncii nu voi găsi meseria de prescurar, dar în viața duhovnicească ea este o necesitate. „Ar fi ideal să ai tot timpul conștiința a ceea ce faci, mai ales că sunt paraclisier și văd pe Sfânta Masă cum prescura pe care am făcut-o se transformă în Însuși Trupul lui Hristos”, spune el cu onestitate. „În general, la mănăstiri, paraclisierii se ocupă și de prescuri.” Pe una dintre mese văd o carte despre taina prescurii. Când îl întreb detalii, Ioan îmi face semn spre paginile ei cu modestie: „Mai bine citești acolo, vei înțelege mai bine. Eu sunt mai mult cu plămăditul…”.

În această cameră mică, dar cu un scop măreț, ritmul orașului rămâne undeva, departe. Nu există ceas pe perete. Aici, timpul curge după rânduiala pâinii care trebuie să devină, apoi, Trup. Sus, lângă singurul geam, arde o candelă în fața icoanelor Sfinților Spiridon și Nicodim de la Lavra Pecerska și a Sfintei Parascheva. 

Cei doi sfinți stau împreună, așa cum au stat și o viață întreagă împreună în ascultarea lor de la mănăstire. În dreapta e Sfântul Spiridon, cel care timp de 30 de ani a copt prescurile recitând întreaga Psaltire pe de rost în timp ce lucra, iar în stânga este Sfântul Nicodim, ucenicul care i-a fost ajutor timp de mulți ani, urmându-i exemplul de smerenie și de muncă neîncetată.

O parte din aluat este deja pregătită. În aer plutește un miros de făină și de copt. E cald și bine. Altfel nici nu s-ar putea. Pe masă sunt întinse toate cele necesare. Aparatele sunt în funcțiune, tăvile de pe rafturi așteaptă să fie umplute, iar băieții sunt pregătiți. 

Îmi spun că, pe vremuri, totul se făcea manual. De aceea, se limitau la cinci tăvi pe zi, cât să ajungă pentru Catedrală și pentru paraclisele din curte. „Când am venit eu, erau un părinte și un alt tânăr. Ei făceau la mână, modelau și dura cam patru minute la o prescură”, spune Ioan, aproape cel mai vechi din echipă. 

Astăzi, prin mâinile lor trec munți de făină, vreo 64 de kilograme zilnic, iar în pragul sărbătorilor mari, cantitatea depășește 100 de kilograme. „Nu e o modernizare de dragul tehnologiei, ci e nevoia de a ajunge la cât mai mulți oameni”, îmi explică ei. Însă, rigoarea rămâne neschimbată.

Mă așez într-un colț. Îi observ cum pregătesc ingredientele pentru fiecare serie de tăvi, respectând un gramaj. Aici nu pot face „după ochi”. Există o rețetă și nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Făină, drojdie, apă și sare. Realizez, însă, că există, totuși, un ingredient fără gramaj. Și că se pune fără măsură: rugăciunea. 

Un zgomot plăcut umple camera când prima tură de aluat este scoasă pe masă. Aluatul trece apoi prin aparatul care îl netezește până devine fin. După ce este umezit cu puțină apă, apar formele rotunde sub tăierea tubului special. Fiecare prescură trece apoi pe cântar și, la final, primește apăsarea peceții.

Pe masa de lucru văd imediat diferența. Prescuri mari și prescuri mici. Cele mari sunt destinate Sfântului Agneț, cel care se va preface în Trupul Mântuitorului. Din cele mici, preotul scoate restul părticelelor care se împărtășesc de sfințenia primită de la Agneț. Băieții își amintesc cu emoție momentele speciale, cum a fost, de exemplu, hramul Sfintei Parascheva, când au pregătit un Agneț uriaș de 2 kilograme. Sau cel pentru proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Cleopa și Paisie de la Sihăstria.

O prescură reușită trebuie să aibă însemnele peceții bine conturate și o culoare ușor cărămizie. Dar cel mai important este miezul: trebuie să fie ușor dulceag, dens și fără mult aer, cu coaja bine lipită de el. Mai ales sub Sfântul Agneț, textura trebuie să fie perfectă, pentru ca Acesta să poată fi scos întreg de către preot, fără să se sfărâme.

Nu sunt într-un cabinet de chirurgie, dar acest proces are rigoarea lui. Dacă prima încercare de a pune pecetea nu a reușit, nu se mai aplică a doua oară peste aceeași urmă. Se modelează din nou coca și se pecetluiește iarăși. Prescura trebuie să rămână intactă, cu coaja nedesprinsă de miez și fără niciun semn în afara celor sacre. 

Există și o regulă de aur: nu se înțeapă niciodată prescura în zona Sfântului Agneț. Motivul? Acolo, în timpul Proscomidiei, preotul va împunge cu Sfânta Copie, rostind: „Și unul din ostași cu sulița a împuns coasta Sa și îndată a ieșit sânge și apă”. Orice semn în plus ar tulbura acest moment ce reface Jertfa de pe Cruce. În rest, se înțeapă restul prescurii pentru a lăsa aerul să iasă, iar atunci se șoptește: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!”.

După modelare, prescurile sunt așezate în tăvi care se acoperă cu folie pentru a crea un climat favorabil și care să prevină formarea crustei. Se lasă la cald, în tăcere, în cămăruța de lângă, vreo două-trei ore, până când aluatul aproape că își dublează volumul. Abia când sunt frumos crescute, se trec în cuptorul încins la 160°C. Indiferent de tipul cuptorului, un singur lucru este important: prescura trebuie să se coacă fără să se ardă deasupra, păstrându-și acea culoare cărămizie.

Îi întreb, curioasă, care este cea mai mare lecție pe care o învață aici. Ioan tace, zâmbind discret. Dar celălalt Ioan, colegul său, îmi răspunde dintr-o suflare: „Răbdarea”. Și, într-adevăr, îi privești și înțelegi: ai nevoie de răbdare ca să aștepți aluatul să crească, să nu ridici temperatura, să respecți ritmul fiecărei prescuri în parte.

Văd concentrare și seriozitate pe chipurile lor. Au în mișcări o responsabilitate asumată. Sunt studenți la Teologie și înțeleg profunzimea fiecărei peceți apăsate. Știu însemnătatea a tot ceea ce se va întâmpla.

Pe măsură ce modelează, îmi explică drumul prescurii spre Altar. Băieții se completează unul pe altul când vine vorba de simbolistică. Deși astăzi primim sute de prescuri mici, rânduiala veche a mănăstirilor păstrează simbolul celor cinci pâini înmulțite de Mântuitorul în pustie. Îmi arată una dintre pecețile de lemn cu inscripția IC XC NI KA, adică „Iisus Hristos Biruitorul” și îmi explică cum va fi folosită munca lor la Proscomidie. „Datorită prescurii, oamenii pot fi salvați”, îmi spune unul dintre ei. 

Îmi descriu cum preotul așază pe Sfântul Disc Agnețul în centru, adică Iisus Hristos, Maica Domnului în stânga Lui, printr-o părticică distinctă, cele nouă cete de sfinți în partea dreaptă, fiecare ceată reprezentată de o părticică distinctă, iar la final, cele două grămăjoare de firimituri pentru toți cei de pe pomelnicele noastre, vii și adormiți, pentru episcopul locului, stareț, cârmuitorii, oastea țării și pentru ctitorii vii. Iar, la final, părintele spune: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit”. 

„Restul prescurii, care nu ajunge pe Sfântul Disc, devine anafură. Nimic nu se pierde”. Îți pătrund în inimă niște emoții să auzi dar, mai ales, să vezi cum un pumn de făină și puțină apă devin locul unde se întâlnește toată omenirea. Indiferent de mărime, pe Sfântul Disc toate stau împreună. Înțeleg… Hristos este centrul vieții noastre. Și aici. Și dincolo. 

Am aflat și despre cele nouă cete. Trece prin dreptul Agnețului întreaga istorie a mântuirii: mai întâi, îngerii, apoi prorocii, apostolii, sfinții mari dascăli ai lumii și ierarhi, mucenicii și cuvioșii. Lor li se alătură doctorii fără de arginți, Sfinții Ioachim și Ana, sfinții zilei și Sfântul a cărui Liturghie se săvârșește. 

Înțeleg acum de ce Părintele Constantin Coman spunea cândva: „Ca preot, nu pot fi fascinat de nimic altceva mai mult decât de această imagine a Sfântului Disc pe care este așezată lumea împreună cu Dumnezeu”. Toată truda din subsol, tot praful de făină și toată arșița cuptoarelor se îndreaptă spre acest loc în care umanitatea și divinitatea stau la aceeași masă. Este un joc între văzut și nevăzut: materia pământească se transformă pentru a ne „imuniza” credința și a ne oferi viață veșnică. 

Privind acele prescuri care așteaptă să fie așezate în cuptor, înțeleg că iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu a schimbat regulile lumii. A pus capăt jertfelor sângeroase de demult și ne-a lăsat, în schimb, smerenia pâinii și a vinului. Oricum… dincolo de făină și apă, ceea ce caută El acum, la fiecare Liturghie, este inima noastră.

Și astfel, întreaga istorie a mântuirii se repetă, duminică de duminică, în chipul Dumnezeieștii Liturghii. Îmi revin în minte cuvintele Părintelui Mitropolit Teofan: „Liturghia este un schimb de daruri”. Și, da, prescura este pâinea în care omul se dăruiește lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să Se poată dărui omului. Un dar atât de mic, de smerit și minuscul, raportat la măreția universului. Dar este, cu adevărat, acea „pâine spre ființă” pe care o cerem în fiecare zi.

În timp ce așază tăvile, Ioan îmi împărtășește o amintire din copilărie: „După ce se rostea Tatăl nostru, luam prescuri și ieșeam afară cu copiii să le mâncăm”. Îl ascult și parcă simt și eu gustul acela pe care îl așteptam cu nerăbdare după fiecare Liturghie. Era cea mai bună pâine pe care o mâncam!

Privindu-i pe acești tineri cu mâinile albe de făină, înțeleg că a pregăti prescurile nu ține de vârstă sau exclusiv de a fi „femeie văduvă”, cum spune tradiția populară, ci de dorința și curăția inimii. Cel care face prescuri trebuie să fie creștin ortodox practicant. Sub privirile sfinților prescurari Nicodim și Spiridon care, să nu uităm, au fost bărbați, băieții dovedesc că jertfa nu are gen, ci doar dorința de a sluji. Smerit și tainic. 

La final, sunt scoase tăvile din dogoarea cuptorului. Încăperea se umple de mirosul copilăriei mele. Prescurile sunt cărămizii, curate, cu pecetea clară, gata să plece spre Altar sau să fie dăruite celor care bat la ușă. Cine ajunge în această cămăruță nu pleacă niciodată cu mâna goală, ci cu o prescură caldă… care să-i încălzească inima. 

Le văd pe toate așezate pe masă, pe un prosop alb, curat, și în sfârșit înțeleg graba bunicii din zorii duminicilor de altădată. Ea nu ducea la biserică doar o pâine, ci ne ducea pe noi toți, strânși într-un pumn de făină și apă. Înțeleg acum că viața fiecăruia dintre noi este ca o prescură în devenire: suntem frământați de încercări, dospim în răbdare și trecem prin focul durerii nu pentru a fi mistuiți, ci pentru a ne… desăvârși.

Înainte de a reveni din nou în zgomotul orașului, Ioan mi-a întins câteva prescuri aburinde, scoase atunci din cuptor.

Plec din acest subsol lămurită și cu mintea limpede… Acum știu: pe Sfântul Disc, în jurul Agnețului, nu există distanțe și nici moarte. Acolo, lângă firimitura bunicului meu, stau așezate firimiturile celor dragi ai noștri și ale tuturor celor pomeniți în taină. Sunt și eu acolo și ești și tu, dragă cititorule! 

După vizita din subsol, la fiecare Liturghie la care particip nu mai văd doar o bucată de pâine sfințită. Văd sudoarea paraclisierului, rugăciunea celui care a frământat și nerăbdarea bunicii mele din zorii zilei. De aceea, în fiecare dimineață de duminică redevin, parcă, acel copil de demult care așteaptă cu mâna întinsă și inima deschisă să primească o fărâmă de Rai. Sau, mai bine zis, o invitație la mântuire.