– Într-adevăr, am zis, avem o înrudire cu frumosul, pentru că el este în natura noastră. Când – după iniţierea tainică a sufletului nostru din timpul unei slujbe bisericeşti, în care duhul nostru mânecă dimineaţa către Dumnezeu – vedem, pe neaşteptate, o imagine naturală frumoasă, un apus de soare de pe o coasta a mării, mijirea zorilor cu insolitul fascicolelor de lumină albe-albăstrii când ascultăm o simfonie muzicală, ritmul stalactitei, o privighetoare cu cântecul ei dulce, când vedem o biserică frumos pictată, ceva simetric, un ritm bine ajustat, simţim sufletul nostru cutremurat şi parcă zicând: O, vă recunosc pajişti cu verdele vostru sărbătoresc al culorilor voastre, prea frumoasă podoabă a florilor, mări liniştite, apusuri care înflăcăraţi cerul albastru, chiparoşi rugători, arbori gânditori cu armonia pururea grăitoare a tăcerii voastre! V-am ascultat din copilăria mea, v-am simţit înainte de a vă înţelege. Ritmuri dorice austere, biserici bizantine în lumini şi umbre, cu feţele cucernice şi dematerializate ale cuvioşilor voştri zugrăviţi pe pereţi; v-am adus din lumi necunoscute. Coloane dumnezeieşti de Partenoane, ca şi cum v-ar fi cioplit dalta mea mai înainte de a vă fi conceput geniul lui Fidias! ...Spun înţelepţii că lumea e frumoasă. într-adevăr! Este o nesfârşită podoabă cu o diversitate de ritmuri şi forme, „ca o carte scrisă, care arată slava lui Dumnezeu”. Arta s-a născut din frumos. Diferitele arte reprezintă formele de reflectare ale frumosului. Unul o imaginează pe aceasta, altul pe aceea. Creştinismul stă „faţă în faţă” cu Frumosul şi contemplă prin credinţă ceea ce lumea precreştină vedea numai prin oglindăîn ghicitură” (cf. I Cor. 13, 12). Expresia cea mai înaltă a spiritului artistic clasic a fost cultul frumosului în umbre, forme şi ritmuri. Nu concepea nimic altceva, nimic mai profund. Ca un spirit miop ce era nu putea să „străvadă”. Frumuseţea din lume şi-a pierdut valoarea pentru creştinism. Ceea ce e pământesc, grosolan, a fost considerat o umbră înşelătoare... Nu sunteţi de acord părinte Hrisostom?

– Desigur. Deasupra frumosului sensibil se află frumosul spiritual, a zis Monahul Hrisostom. „Crinii câmpului şi păsările cerului”, de care vorbeşte Domnul (Mt. 6). reprezintă numai trepte de înălţare spre noţiunile mai spirituale, ale frumuseţii, bunătăţii şi înţelepciunii lui Dumnezeu, care sunt accesibile numai sufletelor luminate de Har...

Creştinul vede frumuseţea fără formă, pură. „Duh este Dumnezeu” (In. 4, 24). În creştinism, frumosul sensibil a fost identificat cu frumosul spiritual, cu binele, şi a fost absorbit de el. Iar binele suprem este Dumnezeu, în frumuseţea uluitoare a Căruia credinciosul desăvârşit se desfată cu nesaţ. Dar cum se vede frumosul aceasta? Prin noi înşine; prin întoarcerea spre cele dinăuntru, prin introspecţie – ca să folosesc impropriu un termen contemporan – sau mai bine zis prin „contemplare”. De altfel, starea de contemplaţie constituie exigenţa ultimă a Monahismului. Augustin zice: „Târziu Te-am iubit şi Tu erai înăuntru şi eu în afară şi acolo Te căutam; şi eu, cel fără formă, mă loveam de formele create de Tine. Căci nimeni nu Te iubeşte, decât numai cel care Te-a văzut, şi nimeni nu Te vede decât numai cel care Te iubeşte”. Întreaga noastră imnografie bisericească, a continuat Monahul Hrisostom, este înflorită cu expresiile frumos, frumuseţe, dar semnificaţia lor este cu desăvârşire spirituală. De multe ori în această imnografie se face uz de imagini frumoase luate din realităţile sensibile pământeşti ca de nişte comparaţii slabe spre evidenţierea frumosului spiritual dumnezeiesc. Şi frumuseţea aceasta este atât de legată de spirit (duh), încât cel care nu e curat spiritual, nu poate să bănuiască nici măcar existenţa ei. Fiindcă, aşa cum declară Sf. Vasile cel Mare: „Frumuseţea adevărată şi prea dorită, care poate fi văzută numai de cel cu mintea curată, este cea din jurul Firii dumnezeieşti şi fericite”. Şi o dovadă din lumea sensibilă despre aceasta este că atunci când, în urma unei îndelungate suferinţe, a unei dureri nobile ne simţim purificaţi, florile şi cerul vorbesc mai intens sufletelor noastre, dobândesc o transparenţă paradoxală, îi vedem pe oameni buni, cu simpatie, toate se îmblânzesc îmbrăcându-se în lumină, toate devin paşnice şi „bune foarte”. Nu socotiţi că aşa trebuie să vedem tema? Dvs. părinte, a zis adresându-se mie Monahul Hrisostom, sunt sigur că mă înţelegeţi în toată adâncimea şi extensiunea. Întrucât, ca Monah, cunoaşteţi ceva din lacrimi, din inima curată şi din vederea minţii...

– Aţi pus chestiunea într-un mod foarte corect, am zis. şi pentru ca să completez reflexiile voastre, adaug că atracţia noastră naturală spre frumuseţile pământului are o profunzime metafizică. Ea se observă, însă, mai ales la cei „sufleteşti” (psihici) care nu au urcat în sferele spirituale, care, ţintuiţi de aceste frumuseţi, nu pot să urce mai sus (cf. I Cor. 2, 14). Cei „duhovniceşti” (pnevmatici), fiind exercitaţi în urcuşurile dumnezeieşti, nici măcar nu acceptă să se întoarcă spre cele din afară, ci „din crăpăturile pământului”, contemplă de-a dreptul frumuseţea supremă, pe Dumnezeu. Cei dintâi, oprindu-se la priveliştea şi cultul frumuseţilor naturale, sunt incapabili prin ei înşişi să-şi procure hrană spiritului, căzând în idololatrie. Cei din urmă, eliberaţi de povara patimilor inferioare, înconjoară ca nişte Serafimi de foc tronul Slavei dumnezeieşti, aprinşi în dragoste de energiile Frumuseţii celei nevăzute, despre care Sf. Vasile cel Mare se întreabă: „Ce este, deci, mai demn de admirat decât Dumnezeu? Ce dor al sufletului este mai puternic şi de nesuportat ca cel care vine de la Dumnezeu în sufletul curăţit de orice răutate şi care intr-o dispoziţie adevărată spune: rănit de dragoste sunt eu”?...

– O, câte lucruri frumoase, câtă frumuseţe!... a zis avocatul. Şi, totuşi, cât de puţin le înţeleg... Eu, părinţilor, aparţin categoriei „psihicilor”, pentru că eu cred numai în raţiune... Numai în cuvântul aristotelic: „Nu există nimic în minte care n-a fost mai întâi în simţire”...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 81-84)