Ultimele cuvinte ale Bătrânului Teolipt au fost urmate de o adâncă tăcere. Ochii tuturor erau ațintiți spre acest venerabil bătrân care nu dezvoltase, rece, o teorie obișnuită, ci în cuvintele sale se simțeau cu adevărat pulsațiile unei mărturisiri înflăcărate, care însoțea cuvintele ce ieșeau din adâncuri. Fiecare putea să aibă ideile lui, dar înaintea unui bătrân erou, care vorbea în numele unei vieți sfinte de 57 de ani, eram constrânși, fie că eram de acord sau nu, să ne descoperim.

– Venerabilul meu părinte Teolipt, a zis Monahul Hrisostom, ați dezvoltat în modul cel mai teologic importanța credinței în Hristos și ați prezentat în chip analitic consecințele ei în sfera teoretică și practică a vieții credincioșilor. Această credință, transpusă în Monahismul nostru, îi dă conținutul și însuși suportul pe care se bazează. Iar recunoașterea faptului că „prin credință umblăm, nu prin vedere” (II Corinteni 5, 7) oferă o valoare infinită acestui factor al vieții noastre în Hristos, credința, care este legată indisolubil cu iubirea.

Astfel încât, având în vedere specificul Monahismului, ca o instituție care își propune desăvârșirea, se dovedește că Monahismul nostru este mânat în Pustie pe carul Credinței și al Iubirii condus de Însuși Hristos, fapt care suprimă orice îndoială cu privire la funcționarea lui binefăcătoare în Biserică, la „creștinătatea” lui, la purcederea lui cea mai autentică din Ortodoxie...

– Ceea ce se observă în întâlnirea noastră, am remarcat eu, e că se face un efort apologetic în favoarea Monahismului, pentru ca prietenul nostru teolog să se convingă că forma „retragerii” din lume (a anahoretismului) nu e ceva nou, ci o continuare a tradiției Bisericii Răsăritene și se bazează pe teologia Mistică a Părinților. Demn de remarcat e că noi trei suntem de acord întru totul, în timp ce iubitul teolog, închistat în ideile lui preconcepute, nu poate să se încredințeze. Cu toate că s-a înregistrat în mod sigur un progres relativ în discuție, prin slăbirea opoziției teologului, totuși, înțelegerea deplină a Monahismului nostru este o chestiune de dragoste dumnezeiască, cum foarte just a spus Bătrânul Teolipt. Prin urmare, consider că efortul dialectic se impune numai până la un anumit punct, dincolo de care el nu mai are nicio putere. Și în acest punct se dovedește că una e cugetarea și alta inima.

Dacă în inima prietenului teolog ar birui dragostea față de Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de o discuție atât de îndelungată și nu atât de folositoare. Fiindcă l-ar convinge însăși natura iubirii. Și nu numai iubirea, ci și cunoașterea elementară a condițiilor în care se curăță sufletul l-ar fi convins că fără îndepărtarea de grijile vieții nu este cu putință atingerea cu succes a scopurilor Monahale. Marele Vasile, care e considerat organizatorul vieții monahale în Răsărit, se pronunță foarte clar: „Cel ce voiește să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să se desfacă de legăturile strădaniilor vieții, iar aceasta se realizează printr-o retragere desăvârșită și prin uitarea vechilor obiceiuri. Încât, dacă nu ne-am înstrăina de rudenia trupească și de viața socială, ca și cum am trece, prin asceză, într-o altă lume după cel care a zis: „viețuirea voastră este în Cer” (Filipeni 3, 20), este cu neputință ca noi să atingem scopul de a bineplăcea lui Dumnezeu, Domnul Însuși spunând-o hotărât: „oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ceea ce are, nu poate fi ucenicul meu” (Luca 14, 33). Presupun că prietenul nostru teolog nu-și îngăduie să invoce la infinit ignoranța...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 108-110)

I. Fuga de lume

II. Despre smerenie și slavă deșartă

III. Cum putem trăi creștinismul

IV. Cred, ca să pot înțelege