- Gheronda, mă fură propriile mele patimi. Uneori mă fură iubirea de sine, alteori răspândirea în cele din afară...

- Dacă îi lasă cineva pe hoţi să-l fure, se mai îmbogăţeşte vreodată? La fel şi tu, dacă te laşi furată de patimi, oare mai poţi spori? Vei fi întotdeauna săracă, căci vei pierde tot ce aduni. Mă mir cum de te fură aghiuţă, în timp ce tu ai putea să furi Raiul!

- De ce, deşi am dispoziţia să mă nevoiesc pentru o virtute, totuşi stau pe loc? Care este pricina?

- De multe ori nu avem maturitatea trebuincioasă pentru acea virtute. Văd însă că tu ai început să te maturizezi duhovniceşte. De aceea să iei aminte că acum când vine vara şi agurida se face încet-încet miere, să păzeşti bine strugurii de ciori, adică de demoni, trăind cu smerenie şi în ascuns.

- Gheronda, dacă fac un bine, în cele din urmă îl pierd, fiindcă imediat mă mândresc.

- Ştii ce faci tu? Faci miere, iar apoi îl laşi pe aghiuţă să ţi-o fure şi astfel rămâi cu osteneala. Aşa cum prisăcarul ameţeşte albinele cu fum şi ia mierea, tot astfel şi pe tine te ameţeşte aghiuţă cu fumul mândriei, îţi fură mierea duhovnicească pe care ai făcut-o şi apoi îşi freacă mâinile de bucurie. Adică îţi fură darurile preţioase primite de la Dumnezeu, iar apoi se bucură.   

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi şi virtuţi, Ed. Evanghelismos, 2007, pp. 160-161)