Dacă, în ciuda a toate (ispitirile diavolului), monahul s-a ținut o vreme tare de scopul fixat inițial și a renunțat la bucatele abun­dente și diversificate de dinainte, se instalează în cu­rând tot felul de rezerve. La început ele încearcă să ne convingă că pe termen lung o asemenea dietă e insu­portabilă, că niciun om nu îi rezistă.

„Gândului care-mi spune: «Grea e porunca postului!»:

«Porunca aceasta pe care ți-o poruncesc Eu astăzi nu este mai sus de tine, și nici departe de tine»” (Deuteronomul 30, 11).

„Gândului care-mi arată că poruncile lui Dumnezeu sunt aspre și-mi spune că multe chinuri și dureri vor aduce ele trupului și sufletului meu:

«Rănile de la un prieten sunt mai vrednice de încre­dere decât binevoitoarele sărutări ale dușmanului»” (Pilde 27, 6).

Din replici ne întâmpină pentru prima dată un aspect demn de remarcat și cu care ne vom mai întâlni adese­ ori: chiar și în mâncat nu este vorba doar despre om și despre problemele pe care le poate avea cu acesta, ci e implicată relația sa cu Dumnezeu. De aceea, dacă e să aibă un sens adevărat, postul nu poate rămâne un exercițiu strict terapeutic, ba chiar cosmetic. Pentru cel pus astfel la încercare în existența sa ca om, postirea devine mai degrabă piatra de încercare a „prieteniei” sale cu Dumnezeu.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui – știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, p. 31)