E ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăveşti din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă.

Gândurile pătimaşe nemărturisite sau simplu spuse au însuşirea că se întăresc şi se fac funii, cum zic părinţii, şi trag mintea la învoire şi la faptă, care este păcat. Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci deîndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

Şi gândurile bune trebuie controlate cu o altă conştiinţă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie. Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poţi apăra de săgeţile slavei deşarte.

„Gândurile”, oricât de „nebune” ar fi, încă nu sunt înfrângeri şi păcat, oricât „se impun”, muncind mintea. Păcatul începe de la învoirea spre faptă şi fapta propriu-zisă. Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute. Aici vine un chip sau un gând al lumii acesteia şi stă ca o momeală. Iar mintea, dacă e neînvăţată sau neprevenită despre lucrătura străină, ca un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el, crezând că e oaie. Iar dacă lupul mai e şi viclean, se îmbracă în piele de oaie şi bietul miel neavând mirosul oii cercat, tot de-a zburda se duce în colţii lupului flămând.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 91)