Fericitul Stareţ mi-a fost un mare dar de sus şi o deosebită experienţă. Era chipul adevăratului creştin, ce mă izbea prin desăvârşirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar părea a fi extremităţi de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o compătimire, neobişnuită celor bărbătoşi asemenea lui, faţă de tot ce este viu, faţă de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s’ar naşte gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobişnuită oamenilor de o asemenea bărbăţie; şi totodată întâmpinai aci o altă latură a vieţii sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o măreţie mai presus de fire şi o milostivire a harului.

Stareţul se purta cu multă grijă până şi faţă de plante: chiar şi faţă de ele orice grosolănie ce putea să le aducă daună o socotea potrivnică învăţăturii harului. Îmi amintesc cum odată mergeam cu el pe poteca ce ducea de la Mănăstire la coliba[1] unde am petrecut un an. Coliba se află la un kilometru de Mănăstire. Stareţul venea să vadă sălaşul meu. Purtam în mână toiege, lucru obişnuit în locuri muntoase. De amândouă părţile potecii creşteau smocuri rare de ierburi sălbatice înalte. Cu gândul de a nu lăsa iarba să crească peste potecă am lovit cu toiagul una din tulpinile acelea lângă vârf, spre a împiedeca seminţele să se coacă. Această mişcare Stareţului i-a părut sălbatecă şi, mirat, a clătinat uşor din cap. Am înţeles ce însemna, şi m’am ruşinat.

Stareţul spunea că Duhul lui Dumnezeu învaţă să te doară pentru întreaga făptură, astfel încât «fără a fi nevoie» nici frunzei din pom nu-ţi vine să-i faci rău.

«Iată o frunză în pomul înverzit, iar tu ai rupt-o fără a fi nevoie. Măcar de nu este un păcat, dar parcă te doare şi pentru frunzuliţă; pentru toată făptura te doare inima, dacă a învăţat să iubească» (p. 388).

Însă mila pentru frunza verde din pom sau pentru floarea câmpului de sub picior se împreunau la el cu cea mai firească purtare faţă de tot ce este în lume. Creştin fiind, ştia că toată făptura este zidită spre a sluji omului, drept care, când este «nevoie», omul se poate folosi de toate. El însuşi cosea fânul, tăia pădurea, crăpa lemne pentru iarnă, mânca peşte.[2]

Luaţi aminte, în scrierile Stareţului, la gândurile şi simţirile sale în privinţa vietăţilor. Este uimitoare aci, pe de-o parte mila sa faţă de fiece făptură, în privinţa căreia ne putem face o idee din povestirea lui despre cum îndelung şi-a plâns «cruzimea faţă de făpturi», când «fără a fi nevoie» a omorât o muscă, sau când a opărit un liliac ce se aşezase pe balconul magaziei sale, sau cum «i s’a făcut milă de întreaga făptură şi de toată zidirea ce suferă» când a văzut pe drum un şarpe omorât şi tăiat în bucăţi; şi, pe de altă parte, desprinderea sa faţă de toată făptura în fierbintele său avânt către Dumnezeu.

Despre animale, despre fiare, gândul lui era că sânt «pământ», de care nu trebuie a se alipi omul, că el pe Dumnezeu trebuie să-l iubească din toată mintea, din toată inima, din toată puterea, adică din tot deplinul său, uitând de pământ.

Adesea observata alipire a oamenilor faţă de animale, ducând uneori până la «prietenia» cu ele, Stareţul o socotea ca pe o stricare a rânduielii statornicite de Dumnezeu şi potrivnice stării fireşti a omului (vezi Fac. 2; 20). A mângâia pisica zicând «Pisi, pisi!», sau a te juca şi a vorbi cu câinele, părăsind gândul la Dumnezeu, sau, din grijă faţă de animale a uita de suferinţa aproapelui, sau din pricina lor a intra în ceartă cu oamenii – toate acestea pentru Stareţ erau o încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, a căror pază credincioasă desăvârşeşte omul. În tot Noul Legământ nu găsim nici un singur loc unde s’ar arăta că Domnul şi-a oprit atenţia asupra animalelor, iar El, desigur, a iubit întreaga făptură. Atingerea acestei desăvârşiri omeneşti, după chipul Omului-Hristos, este o sarcină corespunzătoare firii noastre zidite după chipul lui Dumnezeu, şi de aceea legătura sufletească şi împătimirea faţă de animale Stareţul o socotea o înjosire a chipului omenesc al fiinţării. Despre aceasta el scrie astfel:

«Unii se alipesc de animale, dar astfel mâhnesc pe Făcătorul, căci omul este chemat spre a trăi vecinic cu Domnul, a împărăţi cu El şi a iubi pe Singur Dumnezeu. Către animale nu se cade să avem împătimire, ci trebuie doar să avem o inimă ce se milostiveşte de fiece făptură».

El spunea că totul este zidit spre a sluji omului şi, drept aceea, când este neapărată nevoie, ne putem folosi de tot ce este în zidire; dar în acelaşi timp asupra omului cade îndatorirea de a se griji de toată zidirea, şi deci toată dauna adusă fără nevoie animalului sau chiar plantei este potrivnică legii harului. Dar şi toată împătimirea faţă de animale este aşijderea potrivnică poruncii lui Dumnezeu, căci se slăbeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.

Cela ce cu adevărat iubeşte omul, şi în rugăciunile sale plânge pentru întreaga lume, acela nu se poate alipi de animale.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Editura Accent Print, Suceava, 2013, pp. 100-102)