Text și context

Cunoscută exegezei de specialitate sub sintagma de „genealogia Mateiană”, pericopa evanghelică de astăzi are un mesaj multiplu. Vine, pe de-o parte, să-L arate pe Hristos ca împlinire a făgăduinței. Să ilustreze, prin intermediul unor interesante succesiuni de nume, neamuri și oameni însemnați, modul în care Dumnezeu a lucrat tainic în istorie. Apoi, vorbește despre modul în care asumarea celor de dinainte vine să dea plinătate unui profil. Chiar și celui al Fiului lui Dumnezeu. Și reciproc, să se împlinească în și prin el. Se constituie, de asemenea și ca o invitație. Vom vedea ulterior de ce. 

A născut pe ...

„Cartea neamului lui Iisus Hristos”, așa cum, în chip abrupt este ea plasată în debutul relatării Sfântului Matei, vine să vorbească despre modul în care ideea mesianică, străbate, ca un fir roșu, istoria poporului ales. Nu doar la nivelul proorociilor, ci și practic. Căci, faptul că cineva a născut pe altcineva și că toți cei care se succed se regăsesc la un moment dat în lunga listă a strămoșilor lui Hristos, e de-o importanță covârșitoare. Arată cum Părintele ceresc s-a îngrijit în detaliu de înfăptuirea promisiunii pe care o făcuse protopărinților noștri. A vegheat ca ea să nu sufere alterații și s-a preocupat de ducerea ei la înfăptuire. 

Ar putea părea cititorului faptul că cei care sunt aduși în atenție sunt îndeobște bărbați. Femeile sunt admise în poveste doar ca excepții și cu anumite rezerve. Aspectul acesta trebuie văzut în legătură cu contextul cultural în care a fost scrisă cartea. Și cu așteptările, din aceeași sferă, ale oamenilor acelor vremi. Societatea Vechiului Testament e una Patriarhală prin definiție. Ca atare, fără a neglija prezența femeilor, cultura vremii o asociază cu cea a bărbaților lor. Nu de puține ori le privește în relație cu ele. Astfel, până și actul nașterii este pus, într-un fel, în cârca bărbatului, căruia nu i se impută, totuși, decât în mod excepțional, sterilitatea. 

Dacă privim înspre lunga listă, dincolo de nume care au ieșit astăzi din uz, ori care au căpătat ocurențe ce ne pot stârni un zâmbet în colțul gurii, precum „Azor”, regăsim și chipurile unor regi iluștri precum David. De-ar fi traduse, toate numele ar avea o semnificație profundă, care ar vorbi despre Domnul, ori despre făgăduință. Altoirea pe ginta regală și descendența din seminția lui Iuda sunt criterii eliminatorii în înțelegerea ideii de mesianism. Hristos le întrunește cu prisosință. Faptul e mărturisit, nu de puține ori, în Noul Testament. Bunăoară, orbul din Ierihon, ori populația capitalei la Florii, Îl definesc prin sintagma „Fiul lui David”. Respectând cutumele culturale, lista se oprește la Iosif. Apoi, deloc întâmplător, vine să arate cum a ajuns acesta să asume marea cinste de purta grija Pruncului.

În loc de concluzii: genealogia ca invitație

Dincolo de lista lungă de nume cu însemnătate culturală, genealogia Mântuitorului vine să vorbească și despre un aspect cu valențe perene. El este borna genealogică a lumii. Până la el, succesiunea de generații capătă importanță prin intersecția care există cu Divinul întrupat. După El, genealogia devine un fapt la care suntem chemați cu toții. Dacă în Legea Veche exista o selecție riguroasă, în care se înscriau puțini oameni, de aici încolo, pe genealogia lui Iisus suntem chemați să ne altoim cu toții. Să devenim urmași și următori ai lui. Să căpătăm valoare și deplinătate din și prin El. Nu mă credeți? Întrebați-vă de ce ne numim creștini. Îndrăzniți!