Ar fi mai de folos să tăcem mai degrabă ca să nu întrerupem starea de pocăință a sufletului nostru care ne-a venit din lectura foarte folositoare pe care am făcut-o la masă din Sinaxar, iubiților. Dar de vreme ce ni s-au dat câteva prilejuri să explicăm unele lucruri din șirul celor citite, care ne preocupă adeseori în viața noastră, vom vorbi iarăși.

Lectura era despre minunata vedere a lui Gheronda și Egumenul Cosma Monahul, care este cunoscută în toată istoria Bisericii noastre. Ne-am putea opri asupra multor puncte ale acestei minunate istorisiri, dar acum să rămânem la două. Unul este descrierea, atât cât este cu putință omului, cum a spus și preacuviosul Gheronda, a bunătăților celor mai presus de fire și necircumscrise pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El[1] și ne ajunge cuvântul sfântului Pavel cu privire la calitatea lor, fiindcă mijloacele noastre și organele noastre nu pot să și le închipuie și să le înfățișeze. Dar zice Pavel: Ochiul nu le-a văzut, și urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit[2]. Și acestea sunt lucrările cuvenite lui Dumnezeu, ale Atotiubirii părintești a lui Dumnezeu, care rânduiesc pe cei pe care L-au primit pe El în înfiere, încât să se simtă moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Fiul Lui[3]. Și multe alte locuri din Scripturi mărturisesc această împlinire a menirii noastre în epectaza îndumnezeirii noastre celei după har, prin care se și încheie dumnezeiasca iconomie. Toate aceste bunătăți nu întrec, pe bună dreptate, orice descriere?

În povestire am auzit despre locașul vieții viitoare. Pe baza acestui punct ne întindem în mod teoretic și la altele, după puterea fiecăruia, și aplicăm cuvântul lui Avva Isaia, stârnindu-ne pe noi la râvnă, „amintește-ți de Împărăția cerurilor și dorul ei te va atrage puțin câte puțin”.

Un alt lucru la care mă voi referi, cum am spus, este descrierea duhurilor rele și a căpeteniei lor care, fără nici o ezitare și neobosit, născocesc mijloace pentru distrugerea noastră. Ultimul cuvânt al căpeteniei demonilor, care a fost adresat cuviosului bătrân, arată răutatea neîncetată împotriva noastră, din care desprindem învățături adânci și importante pentru noi: „chiar dacă mi-ai scăpat acum, nu voi înceta să stârnesc sminteli și ispite în Mănăstirea ta și împotriva ta însuți”. Acestea erau manifestările lui Lucifer către sfântul monah care scăpa din mrejele lui. Nu ne este necunoscută răutatea diavolească în tradiția noastră patristică. Dar și aici, chiar acum, aflăm unde își au rădăcină relele de multe feluri și cumplite, care ne tulbură ziua și noaptea, încât de multe ori provoacă delăsarea noastră în luptă, ca să nu mai spun, nenorocita noastră retragere și dezertare.

În domeniul practic al petrecerii noastre creștine se află atât esențialul, cât și cunoașterea detaliată a țintei noastre și a scopului nostru. Aici pare și fiecare să fie încercat și fie câștigă, fie pierde. Acest lucru e ceea ce întrebați adeseori, pentru ce și de unde atâtea schimbări, și căderi, și prefaceri care ni se întâmplă? După cuvântul Domnului nostru, cu neputință este să nu vină smintelile[4], aceasta ne ajută să conștientizăm războiul continuu. Aici vom pătrunde mai adânc, ca să descoperim factorii care provoacă lovirea. Cel ce nu are parte de experierea legii duhovnicești se întreabă: „Ce mi se întâmplă? Deși eu sunt același și nimic din intențiile și hotărârile mele nu s-a schimbat, nici locul, nici mediul meu, cum mi se întâmplă acum toate acestea sentimente potrivnice și această silnicie stăruitoare ca să mă plec la gânduri și fapte pe care eu le condamnam și le lepădam de la mine mai înainte vreme? Apoi, de unde atâtea tulburări, atâtea dezacorduri, atâtea stârniri, atâtea conflicte și, în general, atâtea sminteli, care, în mod irațional și silnic, încearcă să mă stăpânească, de vreme ce, dacă le luăm în considerare atent, nu au nici rațiune, nici loc să existe, nici nu este vreodată cu putință să dăinuiască”.

În pericopa pildei neghinelor, Domnul nostru vorbește despre un om vrăjmaș care seamănă neghinele. Și iată, astăzi, în povestirea pe care am auzit-o chiar din gura Sfântului nostru Gheronda, răul diavol, el singur, ne dezvăluie că el însuși este cel ce provoacă chinurile și ne arată, în chip nespus și cu lăudăroșenie, că va continua aceeași lucrare diavolească în întreaga noastră viață. Și Domnul nostru, prin răbdarea Lui de a nu dezrădăcina de timpuriu neghinele din grâu până la seceriș, ne dă aceeași imagine.

Sunt și alte pricini care provoacă schimbări, potrivit cu părerea Sfinților Părinților noștri, la care ne vom referi, poate, în altă parte. Acum vom vorbi numai despre înrâurirea demonică, fiindcă este mai importantă în lupta noastră, ca fiind atotrea, neîncetată și dură. Chiar și așa, merită să descriem caracterul diavolului. În realitate, nici nu este astfel[5] și aceasta se dovedește și din Scripturi, și de la Părinți. În Evanghelie, Domnul nostru zice că stăpânitorul lumii acesteia a fost scos afară și judecat[6], și David iarăși zice că vrăjmașului i-au lipsit săbiile până în sfârșit[7]. Prin experiența lor multilaterală și extinsă, părinții noștri, care sunt și oponenții direcți și biruitorii diavolului, ne tâlcuiesc în operele și viețile lor cum pentru cei ce iau aminte, diavolul este cu totul neputincios și lipsit de orice putere și numai atâta poate, să întărâte sub forma atacului sau a momelii. Am spus la cei ce iau aminte și mă întreb: Suntem noi oare din rândul celor ce iau aminte? Socotesc și cred, frații mei, că acesta este dreptul nostru care nu se poate lua de la noi. Fiind afară din sistemul vieții familiale și sociale, unde iau naștere grijile nevoilor și îndatoririlor și fiind liberi de preocupările cu acestea, aparținem cetei celor ce iau aminte, a celor ce pot să-și stăpânească mintea. Aceasta se spune și în viața Marelui Părintelui nostru Antonie. Când l-au întrebat filosofii cei din lume ce au mai mult monahii față de ei, le-a răspuns că „noi ne păzim mintea” și atunci ei și-au mărturisit neputința în această privință. Adeseori am insistat asupra acestui fapt și nu voi înceta să repet despre aceasta, pentru că este exact centrul țintei noastre.

Păzirea minții este pentru monah lucrarea cea mai importantă și datoria lui, pentru că numai așa își va păzi cu strășnicie inima sa și astfel va judeca în dimineți pe toți păcătoșii pământului[8] și va repeta cu plăcere Psalmul: Fiica Babilonului, ticăloasa, fericit cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră[9]. Diavolul care a căzut și a fost aruncat afară, neavând loc înăuntru și în jur, luptă de departe, trimițând gândurile ca pe niște săgeți, ceea ce în limbaj duhovnicesc se numește atac, momeală. Acesta este singurul mod în care diavolul poate să se apropie și să-l influențeze pe om, aducându-i aminte imagini și fapte din trecut. Dacă omul, și mai cu seamă monahul, se află de strajă și își păzește mintea, cercetează gândul care se apropie de el și îl întreabă: de-al nostru ești sau de-al celor potrivnici?, încât gândul este silit să răspundă. Vedeți, atotînțelepciunea Părinților noștri ne-a predat în detaliu întreaga știință practică și teoretică a întregii noastre vieți, a lucrării și comportamentului, a șederii noastre în mănăstire, a hranei, îmbrăcămintei, a rugăciunilor noastre de zi și de noapte și, în general, întregul ciclu al gândurilor și mișcărilor noastre, astfel încât orice se apropie de noi ca atac sau momeală să fie descoperit și vădit de unde vine și ce caută. Pe baza programelor tradiției și vieții patristice cunoaștem imediat ce este irațional – atunci când este irațional – în gândul care se apropie de noi și îl lepădăm de la noi, după pilda Domnului nostru în pustie unde a postit și l-a luptat pe diavol, ca să ne învețe și pe noi acest meșteșug. Tocmai acolo Iisus al nostru era monah. Postea, priveghea, era neagonisitor, petrecea în feciorie și se ruga. O, ce frumoasă icoană pentru toți cei care vor să-I urmeze!

În viața noastră există multe elemente care ne ajută să arestăm răutatea diavolească și să-l  închidem o dată pentru totdeauna pe satana. Iubirii de sine, acest rău cuprinzător, îi vom opune cuvântul Începătorului mântuirii noastre: Nu numai cu pâine va trăi omul[10]. Egoismului îi vom opune acela: Nu Îl voi ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Crezând în mod absolut părinteștii Lui purtări de grijă, vom înfrunta nesătula lăcomie prin acel Mergi înapoia mea satano! Domnului Dumnezeului meu mă voi închina și Lui Unuia Îi voi sluji. Căci diavolul punându-ne înainte ceea ce este irațional și fără rost se îngrijește să-l acopere cu pretexte binecuvântate. Altfel ar fi cu neputință să amăgească. De aceea este nevoie neîncetat de trezvie, ca să nu se poată ascunde amăgitorul.

(Fragment din volumul „Cuvinte de mângâiere” de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] 1 Cor. 2, 9.

[2] Ibidem.

[3] Rom. 8, 17.

[4] Lc. 17, 1.

[5] Adică atotrău, cum ne-am obișnuit noi să-l considerăm. Dintr-un anumit punct de vedere, lucrarea diavolească asupra noastră are efecte benefice, fiindcă ne ajută la mântuire, prin ispite, devenim mai înțelepți, mai cercați pentru luptă. De asemenea, nici nu e adevărată ideea că demonul este puternic, cum va demonstra în cele ce urmează.

[6] Cf. In. 12, 31; In. 16, 11.

[7] Ps. 9, 7.

[8] Ps. 100, 10.

[9] Ps. 136, 9.

[10] Mt. 4, 4. Lc. 4, 4.