În urmă cu ceva timp, într-o tihnită dimineață de vară, am zărit în vecinătatea schitului un bătrân ce părea să aibă nevoie de ajutor. „Căzut” în iarbă, stătea îngenuncheat, cu chipul brăzdat de vreme, dar luminat de liniștea ce i se întrezărea din priviri. M-am apropiat de el cu oarece sfială, dându-i binețe. Politicos, vârstnicul mi-a răspuns, privindu-mă cu bunăvoință. După câteva vorbe schimbate din dorința de a mă încredința că interlocutorul meu se simte bine, am înțeles că, de fapt, șederea sa în iarbă era una voită, transformată într-un fel de rugă. „Căzuse” în genunchi pentru a se afla aproape de parfumul florilor de câmp, de mirosul ierbii, de pământul atât de frumos învelit de verdele deja pârlit de razele dogoritoare ale soarelui de Cuptor. Popasul matinal al pelerinului l-am văzut și ca pe un dialog sincer cu Dumnezeu, adresându-I-se cu o deplină naturalețe, ca o mărturisire plină de candoare a fiului față de Părintele său. Această nevoie de a sta de vorbă cu Dumnezeu vine dintr-o simțire lăuntrică, omul fiind povățuit de propriile bucurii sau necazuri să-și plece genunchii înaintea Părintelui ceresc.

Vă mărturisesc că m-am simțit pus în încurcătură de situația creată, mai cu seamă fiindcă interlocutorul meu mi-a spus că a călătorit din București și că, după toate restricțiile impuse de noua molimă, și-a dorit mult să revadă locurile dragi ale copilăriei, căci se trăgea din ținuturile învecinate schitului. După terminarea studiilor superioare a rămas în Capitală, departe de tihnitele plaiuri nemțene, unde viețuise la vârsta cea nevinovată. M-am bucurat nespus că bănuiala mea nu s-a adeverit și că pelerinul se simțea bine. Observând că ar vrea să continue vorba, am zăbovit preț de câteva minute în compania dumisale, încântat că am găsit un om care s-a putut desprinde din iureșul vieții trepidante, ba chiar angoasante a zilelor noastre, ca să rememoreze, la marginea unui colnic, clipe cuminți din vremuri ce odinioară erau atât de firești. Din cele relatate, am înțeles că gestul bătrânului se asemuia oarecum cu al personajului Ion din romanul omonim al lui Rebreanu: săruta pământul ca pe cineva drag. Distinsul bucureștean prin adopție îmi mărturisea că, în lungile zile cât stătuse izolat, după recomandările autorităților sanitare, din pricina noii pandemii, visa la astfel de momente de redescoperire a nenumăratelor daruri oferite nouă, cu atâta generozitate, de către Dumnezeu – dar de care noi, adeseori, preocupați până peste cap cu chestiuni insignifiante, uităm să ne bucurăm; uităm și să-I mulțumim, uităm că toate trec, uităm sau poate nici nu ne pasă de asta, căci nu conștientizăm că nu avem aici cetate stătătoare, ci suntem călători către Veșnicie.

Bătrânul îngenuncheat în iarba dogorită de soarele istovitor de vară ne poate fi tuturor un bun pedagog, îndemnându-ne să ne schimbăm viețile. Gândindu-mă la el, am încercat să privesc mai atent la cele din jur, reamintindu-mi cât de importante se arată pentru existența noastră liniștea și regăsirea eului rătăcit pe cărări umbroase și înghimpoase. Da, liniștea îi devine esențială omului căutător de netrecătoare Împărăție. Sfântul Apostol Pavel ne învederează că una din rodirile prezenței și lucrării Duhului Sfânt în viața noastră este pacea (Galateni 5, 22). Dacă nu reușim să ne pacificăm întreaga existență, greu ne vom schimba căci, ne învață Sfântul Isaac Sirul, „omul cel cu multă grijă blând și liniștit nu se poate face”.

„Bine, bine”, vor spune unii, „dar cum să ne ducem viața fără grijă, de vreme ce trăim o existență atât de zbuciumată?”. Pe lângă preocupările de ordin socio-economic, ne-am trezit cu una și mai apăsătoare, născută din noua pandemie care a reușit și încă reușește să descumpănească omenirea. Iar, mai nou, războiul fratricid de la est de România ne așază într-o realitate zguduitoare: ce ușor ne facem rost de griji lumești! Ce lesne ne lăsăm copleșiți de grijile față de lumea ce ne înconjoară, dar ce greu mai găsim timp să ne amintim de primordialele griji sufletești! Se vor găsi, cred, mulți să-i amintească Sfântului Isaac că astăzi nu se poate trăi o viață fără de griji. O fi și acesta un adevăr dar, dacă am cumpăni just lucrurile și le-am prioritiza în conformitate cu voia lui Dumnezeu, am descoperi soluții lesnicioase de găsire a liniștii. Ne lamentăm că nu ne ajunge timpul de rugăciune – căci ea ne aduce liniștirea și regăsirea căii către cetatea cerească –, dar ne încăpățânăm să ducem o viață din ce în ce mai trepidantă, să greșim și să persistăm în greșeală; continuăm să-i judecăm pe semenii noștri, evidențiind cât de virtuoși suntem noi; persistăm în a ne construi diferite planuri, însă tot noi le ruinăm prin inconsecvență; ne zidim, neosteniți, deșarte iluzii – dar, cu aceeași nonșalanță, ni le spulberăm; risipim energie cu lucrurile nesemnificative, însă le omitem pe cele esențiale, adică grijile sufletești, grija pentru dobândirea Împărăției Cerurilor. Da, există și astfel de griji, doar că noi nu le acordăm importanța cuvenită. Să medităm mai cu luare aminte la problema aceasta, căci să câștigăm exclusiv cele materiale nu e bine. Să lăsăm toate în grija Domnului, devenind iresponsabili, iarăși am greși. Dar, dacă am încerca să agonisim concomitent bunuri spirituale și materiale? Să trudim în fiecare clipă nu doar pentru pâinea de mâine, ci îndeosebi pentru căutarea și găsirea Pâinii Cerești? Să ne rugăm nu numai la plecarea genunchilor, seara sau dimineața în fața icoanei, ci și când muncim. Să ne ostenim cu gândul la Dumnezeu, adunând nu doar provizii pentru trup, ci și hrană pentru suflet. Să fim dependenți de Pâinea cea Vie, de Cuvântul lui Dumnezeu, devotați rugăciunii, căutând sensurile ultime ale existenței noastre pământene.

Bătrânul îngenuncheat la marginea câmpului m-a încredințat, o dată în plus, că viața trece ca o firavă bătaie de aripi și că grija de suflet, grija agonisirii Cereștii Împărății rămâne vitală pentru agonisirea liniștii de aici, ca pregustare a celei nepieritoare.