Harul pocăinței este o răpire a sufletului către Dumnezeu, atras de arătarea Luminii. La început ea nicidecum nu se vede încă, dar de căldura ei se înmoaie inima. Sufletul este sfâșiat: pe de-o parte, groaza de a mă vedea așa cum sânt; pe de alta - revărsarea unei puteri, mai înainte necunoscute, din vederea Dumnezeului Celui Viu. Cu toate acestea, în chip ciudat, lăuntric precumpănește deznădăjduirea de sine, în așa măsură, încât chiar când El era cu mine, nu îmi puteam întrerupe plânsul pentru păcatul meu care îmi apărea, în esența lui metafizică, întrecând toate nelegiuirile văzute. Puternica dorință de a o rupe cu toate cele dinainte primise forma urii pentru cel care fusesem în trecut. Latura pozitivă a scârbei față de patimile mele consta în faptul că era în același timp un act al devenirii mele în Dumnezeul ce mi se descoperise.

Din încordarea sfintei urii de sine, rugăciunea află o puternică energie și se face asemenea unei flăcări năvalnice. Duhul atunci își trăiește propria moarte și propriul întunerec, dar în același timp și nădejdea către Dumnezeu Mântuitorul. Nu am nici cea mai mică îndoială, puterea rugăciunii mele nu era a mea - ea purcedea de la Dumnezeu. Ea mă istovea până la deplina neputință a întregii mele alcătuiri psiho-fizice. Și se întâmpla că se așeza o minunată pace în suflet, și atmosfera unei alte vieți gingaș mă îmbrățișa, aducându-mi simțământul prezenței lui Dumnezeu Care Își iubea făptura cuvântătoare.

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, București, 2005, p. 34)