Sociologul Mirel Bănică: „La televizor, defectele individului primează în fața calităților rândului pelerinajului”

Doctor în ştiinţe politice la Universitatea din Geneva - Elveţia, cu stagii de specializare la „École des Hautes Études en Sciences Sociales“ din Paris şi la Universitatea Laval, în domenii ca sociologia memoriei, sociologia religiilor, geopolitică, alumni al Colegiului „Noua Europă“ din Bucureşti, actualmente cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor la Academia Română, sociologul Mirel Bănică este prezent, an de an, în rândurile marilor pelerinaje religioase de la noi din ţară, studiind fenomenul şi încercând totodată să-l trăiască personal, în mod simplu, autentic. Aşa l-am întâlnit şi noi, după 18 ore de stat în rândul format spre moaştele Sfintei Parascheva, când a acceptat să ne vorbească despre pelerinajul văzut atât prin ochii obiectivi ai cercetătorului, cât şi prin ochii plini de sensibilitate, de emoţie şi de uimire ai celui care crede.

Prima întrebare se referă la tema ce vă frământă cel mai mult acum, în ultima perioadă: fenomenul pelerinajelor. Când şi cum a început pasiunea pentru studiul pelerinajului, dar şi practica pelerinajului? Cele două au fost concomitente?

Eu vă mulțumesc și e o mare onoare pentru mine să fiu aici, cu atât mai mult cu cât Portalul Doxologia nu mi se pare doar foarte bun și eficient pe plan de comunicare, ci cred că este, pe viitor, una dintre portițele de scăpare în fața decesului presei scrise și greutăților pe care presa scrisă le are. Cred că acesta este viitorul comunicării, nu atât celei bisericești, cât și a celei în general.

Explicaţia este una foarte simplă: pelerinajul e pentru mine, în primul rând, un subiect de cercetare, un proiect academic. A merge şi a participa la un pelerinaj constituie ceea ce se numeşte teren antropologic, dar partea ştiinţifică nu poate rămâne disociată de pasiunea de a fi în mijlocul mulţimii şi de a încerca să înţelegi, nu să explici -  lucru foarte dificil, ceea ce se întâmplă în interiorul unui pelerinaj. Totul a început cu un pelerinaj din anul 2009, în data de 13 octombrie, pe o ploaie grozavă şi pe un frig de 3-4 grade, care mi-a scurtcircuitat reportofonul şi telefonul mobil. Vă amintesc acest detaliu nu pentru a vă arăta cât de greu este în pelerinaje, ci pentru a introduce o primă idee, anume că pelerinajul se învaţă din mers. În primii ani de pelerinaj, cei care participă la el sunt nepregătiţi, neştiind ce greutăţi presupune acesta, venind poate mai mult din încântare sau din curiozitate. După 2-3 ani, însă, când pelerinajul devine dependenţă, el se învaţă, iar pelerinii ştiu cum să se pregătească mai bine să înfrunte frigul şi ploaia şi să-şi atingă scopul final, închinarea la sfintele moaşte.

„Nu trăim într-o lume secularizată, iar lucrul acesta se vede în practica şi în componenţa pelerinajului“

A doua întrebare se referă la istoria pelerinajului din ţara noastră. Cum a evoluat pelerinajul în România postdecembristă?

Dacă e să coborâm şi mai mult de atât în istorie, putem afirma că orice pelerinaj din lumea aceasta, fie că e vorba de pelerinajul de la Iaşi, de la Nicula, de la Curtea de Argeş sau de la Lourdes - Franţa, nu poate fi disociat de o anumită evoluţie istorică. Personal, am întâlnit citate şi fragmente extraordinar de interesante în romanul „Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă“, al lui Mihail Sadoveanu, în care autorul descrie atmosfera de pelerinaj de la Sfânta Parascheva. Imaginaţi-vă că acum câteva sute de ani, lucrurile nu erau foarte diferite faţă de ceea ce se întâmplă acum; aceeaşi emoţie caldă, fumul de tămâie, oameni emoţionaţi, momentele de corporalitate şi amestecul de oameni din diferite categorii sociale. Revenind la perioada contemporană, pot spune că pelerinajele sunt vechi şi noi în acelaşi timp. Vechi pentru că sunt o practică religioasă la fel de timpurie ca şi creştinismul şi ca toate celelalte religii monoteiste, şi noi pentru că rândul de aşteptare din perioada actuală, uneori de proporţii gigantice, cum s-a întâmplat şi în acest an la pelerinajul de la Iaşi, datează de pe la jumătatea anilor â90. Şi dacă ne uităm bine, ele coincid pe undeva şi cu ieşirea deplină din comunism, cu o Biserică Ortodoxă care începe să înţeleagă şi să compună cu timpurile moderne, şi care găseşte această formă de practică religioasă, reinventând-o. Cred că în pelerinaj putem distinge mai multe momente istorice foarte clare, bine precizate: perioada de formare, de uimire şi de necunoaştere a anilor â90, perioada de consolidare la începutul anilor 2000, perioada de creştere, care a coincis cu acel mini boom economic al României din perioada 2006-2008, o mică perioadă de reaşezare, după 2008-2009, şi saltul spectaculos ca număr de participanţi din anul trecut, anul acesta, şi cred că şi din anii viitori. Trebuie, însă, să precizăm că un pelerinaj are legile lui: există pelerinaje uriaşe care au dispărut, pelerinaje mici care s-au mărit şi au persistat, altele care s-au stabilizat. Nu poţi desena evoluţia unui pelerinaj.

Cine sunt astăzi, într-o lume secularizată, participanţii la pelerinaj?

Nu cred că lumea de astăzi e atât de secularizată pe cât se spune. În primul rând, ţin să amintesc că la începutul anilor â90 Biserica Ortodoxă Română nici nu accepta termenul de secularizare, privită doar ca o boală a Occidentului. Abia mai târziu a intrat în vocabularul frecvent, referindu-se la pierderea credinţei, însă eu cred că valorile spirituale şi credinţa nu se pierd niciodată. Sunt foarte puţini atei în lume, iar aceştia, de multe ori, ca o stranie coincidenţă, sunt oameni mai credincioşi decât credem noi. La ei e totul alb cu negru, nu există acele nuanţe de gri care există la majoritatea dintre noi, şi în negaţia absolută pe care o practică, ei Îl mărturisesc pe Dumnezeu într-o manieră foarte interesantă, pe care nu o acceptă, dar care este în fond o mărturisire pură. Repet, nu trăim într-o lume secularizată, iar lucrul acesta se vede în practica şi în componenţa pelerinajului. În cercetarea mea de teren, cât şi în cartea pe care o voi scoate anul viitor, m-am ferit să fac o tipologie pelerină, pentru că paleta este atât de largă şi structura rândului se schimbă de la un an la altul. Pelerinii sunt muncitori, ţărani, oameni de la ţară, corporatişti, elevi, studenţi. Dacă îmi cereţi însă să fac un portret al pelerinului standard, acesta ar arăta în felul următor: este femeie, are peste 55 de ani, condiţia financiară nu este dintre cele mai slabe, mai ales dacă vine de la distanţe mari, a redescoperit religia ortodoxă după â90 şi e tipul de om care a prins „gustul“ pelerinajului ca formă de sociabilitate extraordinară şi care îşi poate demonstra sieşi că poate să reziste unor probe fizice şi spirituale deosebite. Trebuie luat în considerare aici şi aspectul psihologic profund al pelerinajelor, care este de multe ori neglijat, anume teama fiecăruia dintre noi, mai ales pe măsură ce înaintăm în vârstă, de moarte. Sfintele moaşte, în mod deosebit cele ale Sfintei Parascheva, ridică o afirmaţie fundamentală profundă: sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, deşi sunt morţi, ei sunt vii. Cred că, cu cât omul înaintează în vârstă, cu atât înţelege mai bine, şi teologic, şi spiritual pelerinajul; îl spiritualizează mai mult. Un alt procent semnificativ din pelerini, pe care îmi este greu să-l cuantific, îl reprezintă cei atraşi de sacru, pentru că racla Sfintei Parascheva, a Sfântului Dimitrie iradiază divinul. Nu poţi descrie ce este sacru, e asemeni magnetului care atrage pilitura de fier. Un alt aspect interesant este că pelerinajul în lumea ortodoxă e foarte diferit de pelerinajul catolic. Acolo se merge pe jos, 100, 200, chiar şi 1.000 de kilometri până la Compostela şi ajungi la catedrala unde se găseşte Sfântul Iacob, cel care a înviat un bătrân care a murit pe drum, permiţându-i să ajungă la locul de pelerinaj, după care a trecut la Domnul. Făcând o mică paranteză aici, cred că mass-media nu a înţeles absolut deloc ceea ce se s-a întâmplat în cazul femeii din Prahova care a decedat: în rând, pe un eşantion atât de mare, nu rândul te ucide, iar acea sărmană femeie, pentru care am tot respectul, putea muri şi în spital, la autobuz sau mergând pe stradă. Poate părea ciudat ceea ce spun, dar cred că ea a avut o moarte plăcută lui Dumnezeu. Revenind la pelerinaj şi la sacrul inerent pelerinajului, este interesant că pelerinajul ortodox are anumite trăsături care îl apropie de pelerinajul din islam, pentru că islamul are morminte ale sfinţilor lor, care sunt venerate, exact cum venerăm noi sfinţii noştri. În lumea catolică nu există această impregnare de sacru. Am spus toate aceste lucruri pentru a observa cât de universal este pelerinajul, pe de o parte, iar pe de altă parte, complex şi cu forme particulare pentru fiecare religie, confesiune, ţară şi regiune. Şi în România, pelerinajele sunt aceleaşi, dar nu seamănă între ele. Cine îşi închipuie că pelerinajul de la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava seamănă cu cel din Bucureşti, de la Sfântul Dimitrie, se înşală amarnic.

„Când intri în rând, atunci începe drama“

Aţi menţionat mai devreme despre mass-media şi aş vrea să vă întreb cum vi se par relatările televiziunilor despre practica pelerinajului. Este corectă sintagma „pupătorii de moaşte“ atribuită pelerinilor?

În primul rând, mass-media şi aparatul de filmat nu pot transmite emoţia, care transpare mai bine prin fotografie, dar asta e cu totul altceva. Un mare scriitor francez spunea: „Cu sentimentele bune faci literatură proastă“. Vreau să spun prin asta că mass-media prezentă la locul de pelerinaj, cu sentimente bune, face în general transmisii proaste, pentru că nu le înţelege. În al doilea rând, pelerinajele reprezintă un mare paradox: dacă privim rândul de departe, nu înţelegem mare lucru; uneori e chiar comic, cu imaginea oamenilor care se înghesuie, cu imaginea sarmalelor, a unor participanţi care mai râd etc. Noi am vrea ca toţi să fie sfinţi, însă recunosc că, în timpul celor 18 ore pe care le-am petrecut în acest an la pelerinajul Sfintei Parascheva, am spus şi eu glume ca să treacă timpul, pentru că altfel nu puteam rezista unei astfel de mari aşteptări. Nu suntem toţi asceţi; făceam glume pentru a ne îmbărbăta. E greu de înţeles lucrul acesta dacă nu participi la pelerinaj. Când filmezi rândul de departe, ai impresia că e ceva care e şi religie, şi superstiţie, şi conformism; e greu să-l înţelegi. E chiar vesel. Când intri în rând însă, începe drama, care nu poate fi transmisă prin mijloacele de comunicare clasică. Aceasta fiindcă fiecare om are poezia lui existenţială în spate, dramele lui etc. După aceea, există o mare problemă, anume că moaştele dintotdeauna, relicvele, au pus mari întrebări şi teologilor, cât şi sociologilor, datorită ambivalenţei lor. Sunt corpuri moarte, dar nu sunt moarte. Calvin are celebrul lui tratat despre relicve, în care nu combate atât relicva în sine, cât forma aceasta de spiritualitate, adică de a te închina lor. Sintagma „pupătorii de moaşte“, care vine clar dintr-o zonă neoprotestantă, este folosită pentru a stigmatiza un anumit segment al populaţiei pelerine, şi nu numai, şi este asociată şi cu o anumită stare de obscurantism spiritual, cu o Românie care nu vrea să se modernizeze, care se încăpăţânează să creadă. Stigmatul, în general, e folosit în scopuri sociale, pentru a-i separa şi izola pe oameni. Marea problemă este că Biserica nu poate interzice accesul mass-mediei la pelerinaj, deşi pe teren mi s-a întâmplat să văd lucruri foarte interesante, anume pelerini care le cereau televiziunilor să nu mai vorbească urât despre ei şi nu le dădeau voie să-i filmeze, iar pe de altă parte, intervine o problemă mare de deontologie jurnalistică, căci oamenii simpli de la ţară au dorinţa de a se vedea la televizor, fiindcă există în trăirea lor acele „ex-voto“ - „am fost acolo“, ca o certificare a faptului că au rezistat aşa de mult timp la rând, iar mass-media profită de acest lucru. Pelerinul ortodox nu primeşte certificate ca la Compostela sau Lourdes, ci el simte nevoia să le spună celor din jur că au fost acolo. Iar pentru unii dintre pelerini, „am fost acolo“ se traduce „am vorbit la microfon“. Invariabil, reacţia pelerinilor este „când ne daţi la televizor?“, fără să ştie că materialul în care vor apărea va fi complet deturnat, cu ajutorul montajului. Această manipulare mediatică care uneori se întâmplă în cadrul pelerinajelor este uneori extrem de complexă şi nu ştim cum i-am putea rezista, fiindcă ea se înscrie şi în cadrul mai larg a derivei complete spre senzaţional a presei româneşti. Un alt lucru pe care l-am observat referitor la acest subiect este că niciodată, cu excepţia pelerinajului de la Mănăstirea Nicula, nu sunt luate cadre largi, care să arate împrejurimile rândului, catedrala, sfintele moaşte, ci totul e brutal, iar chipurile pelerinilor sunt luate de aproape şi corporalitatea e scoasă în evidenţă. La televiziuni, defectele individului primează în faţa calităţilor rândului.

„Am întâlnit la Iaşi o pelerină care a făcut rândul o dată, s-a închinat, apoi s-a aşezat din nou la rând“

Este pelerinajul o datorie sau o alegere, care poate fi refuzată?

Această întrebare este una cu ridicat grad teologic, la care primul reflex a fost să nu răspund. Nu sunt teolog, şi teologia, după cum spunea părintele Cleopa, e lectură de tinereţe. Când ai măsele slabe ca ale mele, e bine să nu mănânci nuci foarte tari, teologia fiind o nucă foarte tare. Ce vreau să vă spun, în schimb, e că pelerinajul e o datorie dacă aparţii islamului, e o chemare pentru mulţi dintre pelerini şi o formă de curiozitate, care se poate transforma în pasiune, în dragoste şi e o formă de sociabilitate. Sunt oameni cărora pelerinajele le-au crescut calitatea vieţii. Erau însinguraţi, trăiau într-o garsonieră la etajul 10, şi faptul că au participat la un pelerinaj şi au vizitat o mănăstire îi face să se simtă mai bine. Mai există şi acel pelerinaj profund spiritual, care este şi cel mai greu de descris sau de surprins. Îmi este greu să spun care sunt şi care nu sunt pelerinii cu adevărat spirituali, pentru că nu poţi să-i măsori. Am spus-o de nenumărate ori şi o repet şi acum: credinţa nu e ceva ce poate fi măsurat cu aparatul, şi nu este în duhul ortodox să judeci aşa. Mi s-a întâmplat, însă, să cunosc la Iaşi o pelerină care a făcut rândul o dată, s-a închinat, apoi s-a aşezat din nou la rând. Ce înseamnă asta, îi las pe teologi să judece.

„După ce treci de raclă şi eşti expulzat din zona aia de sacru, smerenia se transformă în uimire“

Poate fi uneori pelerinajul o formă de smerenie?

Pelerinajul ar trebui să fie de fiecare dată o formă de smerenie, şi lucrul acesta se vede foarte bine în rând. Nu trebuie idealizat pelerinajul sau rândul, care este un exerciţiu fizic foarte dificil; nu poţi, doar dacă eşti un sfânt, să stai 20 de ore într-o atitudine de smerenie, aia e falsa smerenie, foarte periculoasă şi străină de duhul Ortodoxiei. Pietismele de acest gen, pe mine personal, mă îngrijorează. Ceea ce pot mărturisi însă cu mâna pe inimă e că atunci când oamenii se apropie de raclă, în general, se manifestă în ei smerenia, chiar şi la cei la care nu te-ai fi aşteptat deloc. Se intră în acea stare zero, care are loc de obicei cu o oră înainte de a atinge sfintele moaşte, când oamenii participanţi la pelerinaj devin mult mai împăcaţi cu gândurile lor, cu Dumnezeu şi cu semenii din jur. După ce treci de raclă şi eşti expulzat din zona aia de sacru, aproape că nu ştii ce se întâmplă cu tine, iar smerenia se transformă în uimire. Ar fi bine dacă această stare s-ar conserva mai mult în viaţa reală, pentru că o parte dintre cei care vin la pelerinaj o fac ca un gest pur ritual sau pur terapeutic, se urcă apoi în maşina lor decorată cu zeci de cruciuliţe şi iconiţe „amulete“, dar nu păstrează mare lucru din acea fulgerătoare întâlnire cu sacrul pe care au trăit-o. Unii, însă, devin complet transformaţi şi li se schimbă viaţa. Biserica nu poate refuza şansa smereniei, chiar şi celui mai ticălos pelerin.

De ce ar alege un pelerin să vină să se închine la racla unui sfânt în ziua prăznuirii lui, şi nu în oricare altă zi? Dumneavoastră personal de ce alegeţi să veniţi în ziua sfântului?

Eu vin dintr-un interes personal pur, fiindcă în ziua prăznuirii e rândul cel mai mare şi varietatea terenului antropologic cea mai evidentă. Pelerinii vin însă dintr-un motiv foarte simplu: nu există satisfacţie religioasă în lumea aceasta fără puţină durere şi suferinţă. Pe mine chiar mă amuză, în cazul pelerinajului Sfintei Parascheva, explicaţiile date de ieşeni, în general, care afirmă că ei o au tot anul pe Sfânta, pentru a se închina. Nu sunt de acord cu această viziune. Dacă vrei să o cinsteşti cu adevărat pe Sfântă, trebuie să vii de ziua ei, pentru că ideea de mântuire şi de smerenie este strâns legată şi de puţină suferinţă. Nu poţi obţine nimic din nimic, asta e clar. Cu riscul de a derapa iarăşi spre domeniul teologiei, deşi nu vreau acest lucru, pe Dumnezeu nu-L putem vedea sau palpa, ci credem în El, iar geniul creştinismului este tocmai această ambiguitate fondatoare: trebuie să crezi în ceva pe care nu-l vezi. De foarte multe ori pelerinii ştiu că Dumnezeu le dă ceva în schimb, eu însumi având câteva dovezi de vindecări miraculoase, iar oamenii vin să-şi exprime mulţumirea. Nu poţi să-i dai ceva material lui Dumnezeu în schimb, pentru că nu vine o mână nevăzută care zice „Dă-mi!“, iar un simplu „Mulţumesc!“ poate fi prea simplu, însă ceea ce-i poţi da lui Dumnezeu e puţină suferinţă. De aceea, pelerinii îmbunătăţiţi, care sunt apropiaţi de ideea fundamentală, ultimă şi tare a pelerinajelor, au înţeles că acestea nu pot exista fără puţină suferinţă. De asta vin în 13-14 octombrie, pentru a suferi puţin în rând. Interesant este că fac acest lucru oameni de la care nu te-ai aştepta, care în viaţa de toate zilele poate nu sunt printre cei mai buni şi oneşti români, care însă îşi asumă suferinţa.

În încheiere, vreau să adresez un îndemn de pelerin: cred că ar trebui să ne cunoaştem mai bine ţara şi Ortodoxia, participând la pelerinajele noastre religioase. De multe ori, regiunile noastre istorice nu-şi prea vorbesc, iar pelerinajele le leagă, îi unesc pe oamenii din diferite colţuri ale ţării şi îi fac să se simtă membri ai unei singure şi mari comunităţi naţionale, spirituale şi umane. Cu atât mai mare este meritul pelerinului, cu cât el se roagă, se închină şi stă la rând, şi la Sfânta Parascheva la Iaşi, şi la Sfântul Dimitrie la Bucureşti, şi la Sfântul Ioan cel Nou la Suceava,  la Mănăstirea Nicula sau la Mănăstirea Prislop.

De la același autor

Ultimele din categorie