(Ioan 5, 7) Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.

Ce poate fi mai vrednic de milă decât aceste cuvinte? Ce poate fi mai trist decât aceste circumstanţe? Vedeţi voi o inimă zdrobită de boala îndelungată? Vedeţi toată durerea şi violenţa pe care acest om le-a îndurat? El nu rosteşte nici o blasfemie. El nu îşi blestemă ziua naşterii, nici nu se mânie la întrebarea voieşti să te faci sănătos?. Ci în locul acestora, el răspunde blând şi cu mare delicateţe: Da, Doamne. Şi totuşi, el nu ştia cine este cel care l-a întrebat, cu atât mai puţin ca Acesta avea să-l vindece. Mai mult, el cu blândeţe relatează toate împrejurările, necerând nimic mai mult, ca şi cum ar fi vorbit cu un doctor şi ar fi voit să-i spună istoria suferinţelor lui. Poate că spera ca Hristos să îi fie de ajutor cumva, aruncându-l în apă şi sperând să stârnească ceva simpatie prin cuvintele sale.

Unii sunt de părere că acesta este acelaşi eveniment pe care Matei îl aminteşte despre unul care “zăcea în pat” (Matei 9, 2).Dar acesta nu este el, pentru că omul paralizat avea pe mulţi care-l cărau, pe când acest om nu avea pe nimeni... Locurile de asemenea erau diferite: unul a fost vindecat într-o casă, altul la scăldătoare.

(Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia lui Ioan 37.1-2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)