Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții. De aceea, fariseii I-au zis: Tu mărturisești despre Tine însuți; mărturia Ta nu este adevărată. A răspuns Iisus și le-a zis: Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă știu de unde am venit și unde Mă duc. Voi nu știți de unde vin, nici unde Mă duc. Voi judecați după trup; Eu nu judec pe nimeni. Și, chiar dacă Eu judec, judecata Mea este adevărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu și Cel Care M-a trimis pe Mine. Și în Legea voastră este scris că mărturia a doi oameni este adevărată. Eu sunt Cel ce mărturisesc despre Mine însumi și mărturisește despre Mine Tatăl, Cel ce M-a trimis. Îi ziceau deci: Unde este Tatăl Tău? Răspuns-a Iisus: Nu Mă știți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu. Cuvintele acestea le-a grăit Iisus în vistierie, pe când învăța în templu; și nimeni nu L-a prins, pentru că nu venise încă ceasul Lui. (Ioan 8, 12-20) (Joi în săptămâna a patra după Paști)

Cuvântul Domnului din Evanghelia de la Înjumătățirea Praznicului Învierii este la fel de pătrunzător ca și cele din ultimele zile, cu precădere cel din vinerea trecută. Atunci spunea despre Sine: „Eu sunt Pâinea cea vie” (Ioan 6, 51). În cuvântarea de față spune: „Eu sunt Lumina lumii” și completează, arătând ce înseamnă această lumină: „cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

Domnul Se numește pe Sine „Lumina lumii” Care scoate din întuneric pe cei care Îl urmează și îi călăuzește către o lumină cu sens, Lumina vieții. Evanghelistul Ioan mai spune și în alte locuri că Dumnezeu este Lumină (1 Ioan 1,5 cf. Ioan 1, 5-9; Apocalipsa 22, 5). În prologul Evangheliei spune că toți trebuie să creadă în această Lumină. Și explică de ce în capitolul 3, unde aflăm că acela ce face rele urăște lumina și se ferește de ea, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Așadar, Lumina este factorul prin care totul se descoperă. Ea alungă întunericul care înspăimântă prin nesiguranța dată de nevedere. Însă, întunericul nu are esență în sine. El e lipsa luminii. Acest lucru arată că duhurile rele, care mai sunt numite și duhuri ale întunericului, nu au existență reală, ci doar capătă putere atunci când oamenii uită să caute lumina și încearcă să ascundă fapte, gânduri, vorbe rușinoase. În schimb lumina este cea care dă viață. Dumnezeu la crearea lumii a zis: „să fie lumină!”, apoi a creat în continuare pe toate celelalte. Deși lumina nu are o consistență la fel ca a materiei, fără ea materia ar rămâne cu totul moartă, nemanifestată. Așadar, lumina coincide cu însăși viața.

 În versetele următoare, Domnul Se descoperă pe Sine ca Lumină, dar nu este vorba despre o lumină materială, fizică, așa cum e cea a soarelui și a corpurilor cerești, ci de ceva cu totul altfel. Lumina-Hristos e tainică, nimeni nu știe de unde vine și unde se duce. Ea rămâne etern neepuizată. Iisus ca Lumină nu judecă pe nimeni. Judecata se face ea singură despre lucruri, fără nevoie de martori, probe, demonstrații, fiindcă totul se descoperă, se aduce la lumină. La sfârșitul veacurilor, când se va face judecata tuturor, nimic nu va rămâne ascuns, pentru că nu mai este întuneric sau umbră sub care să se ascundă relele. Lumina e îmbucurătoare pentru cei care vor să vadă lucrurile limpede, dar poate să ducă în dificultate pe cei care au ceva de ascuns. 

Mitropolitul Ierotheos Vlachos a conferențiat de mai multe ori la Iași. Într-una dintre cuvântările sale vorbește despre lumina dumnezeiască astfel: în multe icoane reprezentând Judecata de Apoi, de sub tronul lui Dumnezeu iese atât lumina care nu se stinge, cât și focul care arde. Ele au aceeași sursă, anume prezența lui Dumnezeu. Iubirea dată de această prezență absolută e resimțită diferit de oameni, deși ea e una și aceeași dragoste. Așadar, cel care s-a familiarizat cu Dumnezeu din timpul vieții prin fapte bune, iubire de aproape, vorbe curate, acela se va bucura în lumea cealaltă de vederea lui Dumnezeu, intrând într-o lumină fără sfârșit. În schimb, cel care a făcut fapte rele, a urât pe cei din jur și a cultivat egoismul, simte lumina prezenței lui Dumnezeu ca focul nestins, care arde fără de sfârșit. De aceea nu poate trăi alături de Dumnezeu și se află astfel în iad. Raiul și iadul există din perspectiva omului, cum a ales să trăiască în veșnicie, deci nu din perspectiva lui Dumnezeu. Aici mai e de remarcat cum, de multe ori în rugăciunile care se citesc înainte de Împărtășanie, spunem că ne împărtășim cu focul și îl rugăm pe Hristos să nu ne ardă, ci să ne curețe. Este vorba despre unul și același lucru: Împărtășania e numită foc pentru că ne este dată nouă, celor păcătoși, însă nu spre arderea noastră, ci a relelor din noi. Iar această ardere cu milă, nu totală, ci ardere doar a celor rele, se face dacă ne împărtășim cu smerenie, adică prin recunoașterea stării noastre care are nevoie de Lumină ca să crească și să dea roade.