Hristos S-a închis în inima noastră, ca să ne fie lumină în întunericul păcatelor. La fel – cine caută sfinţenia se zăvorăşte de răutatea lumii, ţinând inima deschisă spre frumuseţea ei.

Nu este închidere pentru cei care pocăiţi. „Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat” (Fapte 16, 26). Iar deznădejdea e numai la cine se încrede în cei puternici: „Şi deşteptându-se temnicerul şi văzând deschise uşile temniţei, scoţând sabia, voia să se omoare, socotind că cei închişi au fugit” (Fapte 16, 27). Dar noi ne punem nădejdea în Dumnezeu.

Ni s-a dat timp să învăţăm să nu ne facem rău singuri, să luăm cu adevărat lumină. „Iar Pavel a strigat cu glas mare, zicând: Să nu-ţi faci nici un rău, că toţi suntem aici. Iar el, cerând lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de spaimă, a căzut înaintea lui Pavel şi a lui Sila; Şi scoţându-i afară (după ce pe ceilalţi i-a zăvorât la loc), le-a zis: Domnilor, ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?” (Fapte 16, 28-30)

Lumină, aşadar, să cerem şi noi – tremurând de spaimă precum temnicerul, că temniceri suntem: vrem libertatea şi dragostea pe care întârziem să o dăruim altora.

Şi ce ni se cere faţă de cât s-a cerut celor din temniţele comuniste? Suntem în casele noastre, nu în temniţe, nici în morminte. Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Dorul de Dumnezeu să ne vestească bucuria împărtăşirii care a fost, este şi va fi!