Iată Domnul e blând, îndelung-răbdător şi mult milosârd. Dar nici mânia nu-I este străină când îşi află rostul, utilitatea. Resemnarea, bunătatea, îngăduinţa şi îndurarea sunt desigur virtuţi creştine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutăţii, făţărniciei, nedreptăţii strigătoare la cer, a nepăsării de durerea şi nevoia altuia, a ticăloşiei, nemerniciei, formalismului încrâncenat şi cinic, a setei de sânge, a vrăjmăşiei nepotolite, creştinul se cuvine să urmeze pilda Domnului şi Învăţătorului său şi se umple de legitimă şi sfântă mânie. Să nu stea resemnat, bleg, nepăsător (ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv, ca bogatul în faţa casei căruia săracul Lazăr se perpelea pe gunoaie), încuiat în sine, orb, rece, dezumanizat. I se cere creştinului a fi bun şi blajin, dar cu discernământ şi dreaptă socoteală, ca în toate problemele ce-i sunt puse înainte de complicata şi pestriţa viaţă. Sunt neîndoielnic situaţii unde sănătoasa şi de priinţă reacţie nu poate fi alta decât indignata şi întristata mânie.

(Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 213)