Pentru ca omul să-și izgonească patimile din suflet, se cuvine, cu strădanii osârduitoare ale voinței, să își biruie voia de sine și să își sădească lucrarea voii lui Dumnezeu în inimă. Spre atingerea acestei meniri, el trebuie să se deprindă, înainte de toate, să-și urmărească gândurile și simțirile și să recunoască către ce înclină ele: către a bineplăcea lui Dumnezeu sau către a bineplăcea sieși. De cum va înțelege aceasta, omul nu va mai greși, dacă va porni să le săvârșească pe toate împotriva plinirii voii de sine și mai ales dacă se va hotărî să nu mai fie înrobit patimilor sale păcătoase.

Un Bătrân spunea adesea ucenicului său: „Ia aminte, să nu ții în sinea ta pe acel trădător!”. „Cine este acela?”, a întrebat ucenicul. „Voia de sine”, i-a răspuns lui starețul. Și, într-adevăr, ea este vinovată pentru toate nenorocirile omului, după cum deslușește Episcopul Theofan. De aceea, trebuie ca omul duhovnicesc să îi stea împotrivă, cu stăruință hotărâtă, până la sânge (Evrei 12, 4).

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 37)