Maica Siluana: Da. Înțeleg. Să pornim de la ce ne spune cuvântul formare? Înseamnă a dobândi o formă. Or, omul este o ființă într-o permanentă formare, într-o permanentă devenire. Omul capătă mereu o formă nouă, un nou mod de a fi, de a reacționa, de a acționa, de a gândi și asta se face prin învățare și devenire, o învățare care presupune o devenire. Activitatea de formare, care este acum cuprinsă în multe programe de sprijinire a omului care trebuie mereu să știe mai multe, mereu să facă față la mai multe solicitări, a făcut ca învățarea să nu se mai termine odată cu terminarea școlii, să nu „se închidă“ cu terminarea școlii. Ea răspunde nevoii dintotdeauna a omului de a învăța pentru a deveni ce e chemat să devină. Omul este cel ce va deveni. De fapt, omul asta face toată viața, învață, se formează, doar că o face informal, adică fără cursuri și programe speciale, fără diplome, învață din viață.

M.S.: Exact. Viața este o școală și școala ar trebui să fie viață. Or acum, și școala și viața s-au cam dat peste cap. Oamenii nu mai sunt împreună în viața lor, sunt aproape separați, chiar dacă suntem în familie, fiecare e plin de ale lui, ne întâlnim, mâncăm, ne pupăm, ne certăm și ne vedem de ale noastre. Învățarea vieții a fost transferată pe istituții publice sau în stradă. A devenit o activitate din afara familiei, din afara vieții comunitare. Mai mult, chiar și în comunitățile profesionale, oamenii descoperă că nu mai știu să facă anumite lucruri și să trăiască anumite realități. Vorbesc din punct de vedere tehnic și științific și profesional. Se schimbă totul de la o zi la alta. Știam, în vremea tinereții mele, că un calculator lucra cu niște cartele perforate. Omul care termina atunci studiile de specialitate, era programator sau specialist în calculatoare. Acum însă trebuie să învețe permanent ca să poată să facă față progreselor din domeniu. Or, acest proces de învățare peste cele învățate, de perfecționare permanentă, se numește formare. Adică formarea unor noi abilități, unor noi aptitudini de a face față vieții sau profesiei sau unei alte profesii. De aceea vom întâlni Centre de Formare Profesională, unde cei care sunt șomeri, pentru că n-au mai avut posibilitatea să lucreze într-un domeniu, se recalifică…

M.S.:. La noi se dobândesc abilități într-un domeniu neglijat până acum, dar din ce în ce mai căutat pe piața muncii și a vieții și anume, cel sufletesc. Noi ne ocupăm de dimensiunea sufletească, apoi de cea duhovnicească, dimensiuni care nu dau imediat rentabilitate, n-au eficiență imediată, dar fără de care noi nu putem să ne bucurăm de viață în deplinătatea ei. Învățăm să facem față unor situații din viața noastră. Și acest proces de învățare pentru adulți, aceasta este formarea – un proces de învățare destinat adulților – se face pe baza unor principii pedagogice, pornind de la niște date psihologice ale omului, și de la cantitatea de informații care se găsește pe piață la un moment dat, care trebuie asimilată de om și care nu mai poate fi învățată ca la școală, ci cu metode speciale.

M.S.: Noi avem curentul „Vântului care bate unde voiește și nu știm de unde vine“! Noi nu facem nici psihologie și nici pedagogie, dar ceea ce facem include psihologia și pedagogia. Acestea conțin cunoștințe despre niște legi ale ființei omenești în lume care te ajută.

M.S.: Exact. Principii pe care le ai cumva în mod automat. Știm că nu poți să vorbești o jumătate de oră pe o temă foarte grea, știm că omul învață mai ușor când participă și el (prin metoda participativă), știm că un om aflat într-o criză emoțională, aflat în plină mânie sau în plină depresie nu poate să primească un sfat înțelept…

M.S.: Fie el și duhovnicesc. Acestea sunt principii de care ținem cont, pe care noi le știm din experiență, din bunul simț, din viața noastră, dar care sunt studiate și puse pe temeiuri științifice, de științele acestea, psihologia, pedagogia, pe care noi, măicuțele care lucrăm la Centrul de Formare, le-am învățat și noi în școală. Dar noi le folosim așa cum folosește o gospodină rețeta după care face mâncare, fără să zică: vai, am pus cu un gram de sare mai mult sau mai puțin. O face după gust. Dacă încerci să faci un fel de mâncare nou, citești rețeta, dar o gospodină care deja e artistă în arta culinară nu se sperie, să cântărească exact, să facă exact ca acolo.

M.S.: Sigur, doar se inspiră din alte experiențe. Așadar, în felul acesta noi ne folosim de toată bogăția pe care ne-a dat-o Dumnezeu, învățând în școala pe care am făcut-o fiecare, ca să putem să facem aceste activități de formare spirituală, duhovnicească, formare în ajutorul sufletului, unde stăm foarte prost, maică…

M.S.: E dezastru, că bine zici! Ce ușor învățăm să umblăm pe calculator! Un simplu curs de formare a deprinderilor de a butona, de a apăsa acolo, de a umbla cu mouse-ul…

M.S.: Sigur, sigur, învățăm repede, învățăm repede și engleză… bun… învățăm cât să scriem acolo, ce să facem, să ne jucăm, să prindem mașinuța care aleargă după o altă mașinuță… Mai mult: omul a învățat ușor și să scoată căldură din atom, omul a învățat să scoată lumină, nu ca noi așa din parafină, a învățat să scoată lumină din apă… auzi, să scoți lumină din apă… câtă minte îți trebuie! Când eram copil eram fascinată de mașina de cusut. Ce minte a avut omul, cum a putut să inventeze așa ceva! Or, acum uimirea mea e totală. Cum a putut omul să inventeze atâtea minunății?! Și, aici uimirea mea devine perplexitate: și a putut să rămână la fel de primitiv, la fel de arțăgos, la fel de ușor de dezamăgit, la fel de nesuferit când îl întristează ceva, la fel de agresiv și violent când îl supără cineva. N-a progresat, maică, deloc!

M.S.: Exact, a rămas primitivă în sensul decăzut al termenului, de îndobitocire. Noi suntem, de fapt, niște primitivi, înțelegeți? Desigur, cultura și spritualitatea ne-au format noi dimensiuni sufletești, ne-au educat să ne trăim și să ne exprimăm emoțiile într-un stil mai înalt, mai sublimat, dar astăzi asistăm la o decădere și degradare uluitoare din acest punct de vedere… Încet-încet, această vreme a societăților de consum, în care omului i se dă imediat ceea ce poftește și e învățat să-și satisfacă imediat orice impuls și orice poftă, ne-a cufundat într-o subcultură. Am devenit producători și consumatori de bunuri subculturale, nespirituale. Omul cultural, spiritual, își cânta durerea într-o doină sau într-o simfonie. Acum și-o strigă, prin aparate uimitor de sofisticate, fără nici o „perdea“ în cântecele acestea noi, numite manele, de exemplu. Ce este un asemenea cântec? Este doar un urlet abia articulat de durere, de indignare, de ranchiună și frivolitate. Emoția pură, neprelucrată omenește, nedusă pe înaltul din omul din om, din fiecare om. Fiecare om are acest înalt. Dar mai nimeni nu-l mai cercetează, nu-l mai folosește. Deși majoritatea oamenilor s-au cam prins, și-au dat seama că nu se mai trag din maimuță și foarte puțini mai cred că se trag din maimuță, mulți continuă să se poarte ca și când ar exista fără nici un rost mai înalt decât pura existență biologică. Majoritatea oamenilor vremurilor noastre știu că omul este o făptură minunată și că lumea este creată de Cineva, Care e inteligent, Care are voie liberă și Care-i iubește. Așadar nu mai suntem materialiști și orbi la existența dimensiunii spirituale. Dar suntem în alt pericol. Acum devenim spiritualiști și spiritiști…

M.S.: În aceste condiții, în această lume, noi, în acest Centru de Formare, îi ajutăm pe oamenii care doresc să iasă din coșmarul -ismelor de tot felul, învățând împreună despre o altă Realitate, dobândind împreună deprinderi de a gândi, de acționa și de a trăi duhovnicește. Organizăm și susținem seminarii, cursuri de comunicare duhovnicească, de inteligență duhovnicească, de ascultare, de rezolvare duhovnicească a conflictelor inerente vieții în această lume…. Uneori, omul are nevoie pur și simplu să reînvețe să vorbească. Dar accentul principal îl punem pe abilitatea de a asculta. Fără să redescoperim ascultarea ca atitudine duhovnicească, nu putem avea o relație adevărată, nici cu semenii și nici cu Dumnezeu. Nu vei vorbi ce trebuie dacă nu-l asculți pe celălalt și nu știi să te faci ascultat.

M.S.: De a-l asculta pe celălalt. Și o să vezi atunci că Dumnezeu face minuni. Dacă cineva te întreabă ceva, pentru că-l interesează, pentru că are nevoie să afle ceva nou sau să-și confirme ceea ce știe deja, ascutlându-l fără să te gândești la tine sau ce să-i răspunzi, ascultându-l în tăcere lăuntrică deschisă către el, deodată simți că-i răspunzi profund. Și te vei mira, chair și tu cel ce răspunzi, „ce bine ți-a ieșit“, „ce bine ai spus“. De ce? Pentru că Dumnezeu a simțit foamea aceluia de răspuns și te ajută, te inspiră, vorbește prin tine, pentru că te-ai oferit prin jertifirea de tine. Ai avut inspirație, spui. Or, inspirația e de la Duhul Sfânt, de la Dumnezeu. Apoi, dacă omul te întreabă numai așa ca să te iscodească, să te pună la încercare, simți o închidere. Noi suntem mult mai sensibili și mai „deștepți“ decât ne închipuim noi.

M.S.: Nu noi formăm, noi ne formăm împreună cu fiecare grup…

M.S.: Formatorul doar organizează și provoacă evenimentul formator, oferindu-se pe sine ca ferment și ghid. Informația nouă care se oferă, de exemplu ce învățăm despre comunicare, despre ascultare, despre inteligență emoțională, acestea noi le avem pe niște suporturi de curs, pe care omul le citește sau le citim împreună. Nu predăm, nu se predă. Ci, felul în care stăm de vorbă, aceste discuții participative, de reciprocă împărtășire, ne schimbă pe fiecare.

M.S.: De exemplu: la comunicare luăm: ce este comunicarea, care sunt activitățile acestui complex de comunicare. Luăm fiecare componentă și o experimentăm prin joc sau joc de rol, sau studiu de caz. Luăm așadar: activitatea de a vorbi, activitatea de a răspunde, activitatea de a asculta, activitatea de a înțelege, activitatea de a-i da semne celuilalt că „aud ce spui“. Aceasta este extrem de important. Când îi dai semne că auzi și înțelegi ce spune, asta îl deschide pe celălalt, îl îmbogățește, îl face mai frumos, mai adânc. Luăm apoi capcanele și piedicile din cmunicare. Devenim conștienți de ele, le descoperim cauzele și căutăm soluții pentru a le depăși sau evita. Dar mai ales, le privim din perspectiva păcatului, a relației greșite cu Dumnezeu și cu semenii din cauza patimilor. Apoi descoperim că nu e ușor să comunici, pentru că suntem atât de diferiți între noi, venim din medii diferite, avem nivele diferite de pregătire, avem interese diferite, de multe ori. Dacă interesele noastre sunt total diferite putem să vorbim aceeași limbă și să nu ne înțelegem, pentru că fiecare urmărim altceva.

M.S.: Așa. Și toate le privim din perspectiva învățăturii Bisericii, din perspectiva poruncilor lui Dumnezeu, acele repere ale fericirii pe care fiecare dintre noi o dorește. Acestea sunt întâlniri programate și cu program anunțat a cincisprezece până la douăzeci de participanți care au dorit să-ți îmbunătățească abilitățile de comunicare, după regulile științei comunicării, dar în lumina învățăturii noastre de credință.

Apoi mai avem seminarii de Inteligență emoțională, că e la modă acum…

M.S.: Da, și e bine, pentru că oamenii și-au dat seama că nu ajunge să știi teorie pentru a găsii soluții viabile și, mai ales, pentru a le împărtăși și celorlalți. Fiecare vedem cât de „deștepți“ suntem și ce prost ne purtăm! Descoperim că emoțiile ne joacă feste, că ne strică planuri și proiecte și chiar cariere… Și, mai ales, că nu ne lasă să facem binele pe care-l dorim, ci răul pe care nu-l dorim… Descoperim că nu avem puterea emoțională de a face față unui eveniment, de a face față la ceea ce numim stres, la mânie, la timiditate. Dacă gradul de inteligență rațională e cumva dat de procentul acela, și nu se mișcă ușor, deși măsurătorile nu sunt după niște criterii, dar, să zicem că sunt adevărate, inteligența emoțională se învață. Sigur că în primul rând în copilărie. Adică să știi ce să faci cu emoțiile tale, ce să faci cu mânia ta, ce să faci cu frica ta, ce să faci cu… știu eu… toate emoțiile acestea ale noastre.

M.S.: Exact. Noi, în seminariile noastre, pornim de la realități concrete și teorii deja formulate de știința seculară, abordându-le creștinește și noi ni le însușim și facem exercițiile creștinește. Pentru că pentru mine este important să fiu inteligent emoțional, dar în calitatea mea de creștin, nu? Eu urmăresc în primul rând să mă mântuiesc, să mă înduhovnicesc, să mă sfințesc, și asta presupune o înaltă inteligență emoționlă și o profundă cunoștere și înțelegere a hățișurilor psihismului uman, a legilor lui.

M.S.: Noi învățăm că psihismul omenesc și puterile lui, de la impulsuri și emoții până la sentimente și pasiuni, nu sunt, până la urmă, decât niște vase în care se sălășluiește fie Duhul lui Dumnezeu, fie duhurile întunericului. Cu cât voi fi mai conștient de existența și lucrarea puterilor mele sufletești, cu atât ele vor fi mai structurate și mai la dispoziția voinței mele, cel puțin la nivelul gândului și al faptei. Și cu cât puterile mele sunt mai bine structurate, cu atât voi lucra mai inteligent și mai eficient și cu harul lui Dumnezeu, nu? Dacă eu învăț să scriu și să citesc, o să-mi citesc rugăciunile cu mai multă ușurință și o să citesc cărți despre Dumnezeu singură, nu mai apelez la alții. Așa și aici, pur și simplu învățăm să ne formăm niște deprinderi și în același timp învățăm și cum să le folosim creștinește, chiar într-un mediu necreștin. Fără să intrăm în conflict sau să judecăm, ci iubind, după poruncă.

Apoi, sunt mulți profesori, cadre didactice, care vin și care vor să învețe să le dea copiilor mai multă mângâiere, mai multă comunicare, mai multă dragoste. Profesorii suferă foarte mult pentru faptul că elevii sunt din ce în ce mai străini, din ce în ce mai reci, mai închiși în lumea lor...

M.S.: Da, percep. Profesorii pot descoperi că ei înșiși sunt răniți emoțional, că n-au avut mângâiere, că n-au primit iubire, că nici ei n-au fost înțeleși. Și, învățând să-și conștientizeze aceste neputințe și să și le vindece cu harul lui Dumnezeu, învață pur și simplu iertarea, răbdarea, înțelegerea. Asta se face tot într-un seminar de formare a deprinderii de a-ți transforma, cum frumos spunea cineva, „rănile în perle“. Există stridia aceea care, dacă e rănită de un fir de nisip, face în cărnița ei o perlă, secretând sidef în jurul acelei bobițe de nisip care o rănește…

M.S.: A unei răni învelite în ceva prețios. Cineva a spus, și este adevărat, că rănile noastre se transformă în perle, dacă noi le îmbrăcăm în rugăciune, în iertare, în dragoste.

M.S.: A Duhului Sfânt sălășluit și lucrător în sufletul omenesc. Și să ne gândim că „prin rana Mântuitorului noi toți ne-am vindecat“, cum cântăm în Biserică.

M.S.: La consiliere, pe lângă puțina consiliere pe care o practicăm noi, mai ales încercăm să-i învățăm pe cei ce doresc, pe cei ce se specializează în activități de asistență socială mai ales, cum să-i dea activității de consiliere psihologică, o dimensiune duhovnicească.

M.S.: Da, nu foarte mult, dar facem și asta.

M.S.: Și individual și în grupuri. Vin, de exemplu, oameni, mai ales tineri și adolescenți, cu problemele cele mai frecvente ale lor: decepții în dragoste, neînțelegeri în familie, despărțiri, pierderi, nedumeriri existențiale, probleme mari cu copiii, sau cu părinții, suferința aceasta, care acum este din ce în ce mai simțită în viața noastră, numită sindromul post-avort. O persoană, mai ales o femeie, care a făcut multe avorturi are toată viața emoțională dată peste cap, fie că este sau nu conștientă de asta. Nu se mai poate bucura de viață ca înainte și nu știe de ce. Există o formă specială de consiliere pentru asemenea situații, fără de care sufletul rănit nu-și află liniștea nici dacă se întoarce în Biserică și respectă poruncile lui Dumnezeu.

Avem apoi și grupuri de suport emoțional și duhovnicesc. S-au format și în parohii astfel de grupuri. Pleacă de la noi în parohii. În aceste grupuri, pur și simplu tinerii au un loc în care să poată veni, să stea de vorbă despre Dumnezeu, citim Biblia și o legăm de viața noastră, ne spunem problemele noastre, care nu sunt mari, sunt mici, sau vorbim între noi…

M.S.: De curând, cu ajutorul lui Dumnezeu, am amenajat și demisolul clădirii, în care avem o sală de muzică, o sală de poezie, de terapie prin artă… Încercăm să ne vindecăm rănile și să ne înșelegem complexitatea sufletească și prin frumosul acesta pe care l-a produs omul și care mărturisește despre căutările și dorurile lui cele mai profunde...

M.S.: Sigur. Nu ni s-a întâmplat până acum să fim mai solicitați decât putem oferi.

De altminteri, ce mai facem se vede foarte bine și pe site-ul nostru. Prin intermediul site-ului, cei care participă la seminaruliile noastre sunt mult mai mulți decât încap în sediu. Sunt sute de persoane care-și schimbă viața participând on line, la seminarul nostru duhovnicesc: „Să ne vindecăm iertând“. Sunt apoi, cei care întreabă și primesc răspuns la rubrica „Maica Siluana vă răspunde“. Așa s-a născut și cartea „Împreună dumiriri pe Cale“.

Într-o singură frază, Centrul acesta este un Centru de ajutor în care omul primește ajutorul să se ajute singur să-și descopere rostul la care a fost rânduit de Dumnezeu. Înțelegeți?

M.S.: Da, să ne ajutăm singuri.

M.S.: Să pescuiască și să devină pescari de oameni în Sfânta Biserică. Fiecare dintre noi e chemat la misiune, la apostolatul său. Oricât ni s-ar părea că suntem de neputincioși, pentru că Dumnezeu, Întreg, Se dă nouă, slăbănogilor, ca să ne ridicăm și să facem cele poruncite nouă. Oamenii spun: Dumnezeu de ce nu face nimic, de ce nu intervine? Dar Dumnezeu lucrează numai prin om, prin sufletul omului. Și Dumnezeu te întreabă pe tine, cel ce întrebi: „Măi, omule, uite, Eu tot mă dau ție, sunt în sufletul tău, puterea Mea e în puterea ta, ce faci cu ea? Ce faci cu ea în Numele Meu? De ce nu faci nimic? Fă tu tot ce aștepți de la Mine!“. Și dacă îndrăznim să facem asta și să cerem: „Dă-mi, Doamne, putere să fac asta și asta, să fac voia Ta!“, atunci vom vedea multe minuni. E numai nevoie să învățăm că puterea lui Dumnezeu dată nouă este pentru slujirea celuilalt, a aproapelui. Aceasta este iubirea. Știți? Și nu vom mai fi stăpâniți de rău și de neputințe atunci, pentru că Domnul zice: „Ia-ți neputința ta, și umblă cu puterea Mea!“.