Ce este atașamentul în relația părinte-copil, cum îl putem defini?

Atașamentul este legătura care se stabilește între copil și persoana care are grijă de el. Atașamentul nu este numai între relația părinte-copil, ci el poate să fie și între copil și bunică, dacă bunica stă cu copilul mai mult sau între copil și bonă, dacă numai bona stă cu el și și are grijă de el. Deci e o relație care se se creează începând cu primele clipe de viață. După tiparul ei, omul va continua să intre în relațiile atașament și mai târziu.

Asemănătoare cu cea dintâi.

Da. 

Care sunt tipurile de atașament?

Atașamentul securizant și trei tipuri de atașament nesecurizant.

Atașamentul securizant este baza pentru relații mult mai sănătoase și pentru o adolescență mult mai simplă. Ce înseamnă atașamentul securizant, ce are de urmărit un părinte ca să-i asigure copilului un atașament securizant? Avem de urmărit: să-l ajute pe copil să se simtă văzut, să se simtă alinat și să se simtă în siguranță. Aceste trei lucruri îl vor ajuta pe copil să dezvolte acest tip de atașament. Ce înseamnă să fie văzut? Nu-i destul să știe părintele că are un copil în casă, să vadă că a mâncat și că are hainele curate. A-l ajuta pe copil să se simtă văzut înseamnă ca părintele să știe ce se întâmplă cu copilul lui, de ce copilul se poartă așa, ce este în spatele comportamentului pe care îl are. Adică, nu mă uit doar deasupra. Ci, ca să dezvolt acest atașament securizant, e nevoie să știu ce trăiește copilul meu lăuntric. Când facem educație, mereu să avem în minte aceste trei întrebări: de ce se poartă copilul meu așa, ce vreau să-l învăț pe termen lung și cum pot să o fac.

De ce se poartă copilul meu așa? Sunt niște trepte pe care le urmărim. Prima treaptă este să văd dacă copilul meu are nevoile de bază împlinite: este obosit sau este odihnit, este flămând sau a mâncat înainte, îi este frig sau îi este cald, a băut suficientă apă sau n-a băut. Acesta este primul pas. Văd un comportament la copilul meu și încep să mă gândesc: e flămând, e obosit, n-a băut apă astăzi, îi este frig sau îi este cald. Asta e prima etapă. Dacă copilul are împlinite aceste nevoi și tot nu-mi explic de ce se poartă copilul meu așa, trec la următoarea etapă.

Următoarea etapă înseamnă să mă întreb: „A avut copilul meu conectare cu mine?” Fiindcă, multe din comportamentele copiilor nepotrivite ale copiilor vin din faptul că a fost această deconectare: n-am petrecut timp de calitate cu copilul, nu ne-am jucat, n-am citit, n-am fost împreună cu el. Și părintele poate să spună: „Dar fac toate lucrurile astea”. Însă, e posibil ca părintele să le facă exterior, să nu fie prezent cu sufletul în acțiunile astea, fiindcă părintele este prins în niște dureri pe care le are. Poate că are o problemă gravă la serviciu, și mintea și inima lui sunt acolo, deși petrece timp cu copilul. Sau poate între soți este o problemă, și fiecare dintre ei este prins în durerea personală pe care o are și nu mai este prezent pentru copil. Copilul simte toate lucrurile acestea și din cauza asta, se simte deconectat de părinți. Dacă părinții lipsesc mult de acasă sau sunt plecați des în delegații, când se întorc, probabil copilul are anumite comportamente, care vin din această deconectare.

Dacă și conectarea e foarte bună, și tot nu înțelegem de ce poartă copilul așa, mergem la următorul nivel. Asta înseamnă să verific dacă nu cumva copilul meu nu știe să gestioneze niște lucruri. Uneori copiii se pot împotrivi la niște lucruri nu pentru că nu vor să le facă, ci pentru că nu știu să le facă și nu știu cum să pună asta în cuvinte. Poate că le este rușine, poate că nu se simt destul de în siguranță încât să spună: „nu știu să fac asta”. Chiar și gestionarea unor emoții e un lucru pe care copilul nu știe cum să-l facă. Și atunci, are tot felul de comportamente nu din rea voință, nu din împotrivire, ci din această frică care se naște înlăuntrul lui că nu știe cum să facă.

Dacă nu e nici asta, mergem și mai profund. Poate că sunt niște dorințe pe care copilul le are. Nu vrea să meargă la bunici și face o criză, pentru că, de fapt, el și-ar fi dorit să se întâlnească cu prietenul lui. Și atunci, aceste dorințe îl fac pe copil să aibă niște comportamente pe care nu ni le dorim.

Deși, aparent, nu au legătură cu problema în sine?

Da, n-au nicio legătură. Și de asta e important să mă uit ce e în spatele comportamentului lui, ca să pot să-l ajut pe copil să se simtă văzut. Asta este prima componentă a atașamentului securizant. Apoi, e important ca el să se simtă în siguranță. Ce înseamnă siguranță? Înseamnă că are nevoile de bază împlinite, și mai adânc, înseamnă că nimeni nu-l bate, că nimeni nu strigă la el, și mai mult decât atât, că nimeni nu bate pe altcineva în casă. Poate că pe mine nu mă bate, că sunt cuminte, dar pe fratele meu îl bate sau tata țipă la mama. Și dacă lucrurile astea se repetă, eu nu mă simt în siguranță, chiar dacă nu se întâmplă față de mine. Tot ce înseamnă agresivitate, chiar dacă nu este față de mine, ci față de alții, mă rănește și nu mă pot simți în siguranță.

Al treilea lucru de urmărit este să se simtă alinat. Să luăm un exemplu. Copilul nu stă lângă părinte pe trotuar, și o mașină aproape că îl lovește. Copilul sigur că este foarte speriat de întâmplare și are nevoie de alinare. Dar ce face de multe ori părintele, crezând că face educație? Îi mai dă și două palme, ca altădată să nu mai plece de lângă el, ceea ce pe copil îl debusolează. Copilul, atunci, are nevoie de mângâiere și să se simtă în siguranță. Nu s-a simțit în siguranță când era să dea mașina peste el, și acum nevoia lui este aceea de siguranță, pe care o obține și prin alinarea aceasta de la părinte. „Sunt în siguranță în brațele părintelui meu”. Sigur că îi vorbesc despre consecințe și despre a nu mai face, dar abia după ce copilul se simte alinat și în siguranță. Acesta este atașamentul securizant, asta urmărim în relația cu copilul.

Și după ce cădem, o luăm de la capăt. Adică, să nu credeți că dacă citiți lucrurile astea și n-ați făcut totul perfect, lucrurile sunt pierdute. Nu sunt pierdute. Noi, care Îl avem și pe Dumnezeu alături, știm că Domnul le face pe toate noi, și avem șansa ca în fiecare zi și în fiecare ceas, să punem început bun. „Doamne, vindecă ce am rănit eu în copilul meu, cu voie și fără de voie, cu știință și cu neștiință, cu lucrul, cu cuvântul și cu gândul. Iartă-mă! Dă-mi putere și ajutor să nu mai fac!” Acesta este un gând de rugăciune minunat, de la Sfântul Isaac Sirul. Pentru că nu-i de ajuns să zicem numai „Doamne, iartă-mă!”, ci să zicem și: „Dă-mi putere și ajutor să nu mai fac”. Și asta se poate aplica foarte bine și în relația cu copilul, ca în orice căderi, de fapt.

(va urma)