Dostoievski a dedicat un mic capitol din Fraţii Karamazov iadului; pentru el iadul este momentul sau starea când omul îşi spune: „E târziu! Am trecut pe alături de toate... Singurul lucru ce trebuia făcut, pentru care merita să trăieşti, cu care merita să trăieşti, nu-l mai pot îndeplini; nu mai pot fi de folos nimănui. A fost o vreme când puteam iubi din cuget, din inimă, puteam iubi creator; acum nu mai pot face asta; am intrat în veşnicia unde dragostea se revarsă de la Dumnezeu; dragostea mea nu mai trebuie nimănui. Pe pământ, da — ea a fost necesară multora; pentru foarte mulţi era necesar să le acord atenţia, să-i pot privi cu ochi adânci şi pătrunzători; să pot să-mi plec urechea către ei şi să aud nu doar sunetele goale, cuvinte, ci ceea ce se ascunde în spatele acestor cuvinte: strigătul, plânsul, bucuria sau frica sufletului viu faţă de viaţa sa...”. Imaginea ce ne-o oferă Dostoievski şi pe care am dezvoltat-o aici este reală: va exista momentul când vremea va fi trecută; momentul în care pentru a compătimi, a crea, a iubi activ va fi prea târziu... Iubirea, creativitatea, gândurile şi cuvintele noastre nu vor mai trebui nimănui, căci vom sta cu toţii în faţa dragostei Dumnezeieşti, a înţelepciunii Dumnezeieşti, şi a Dreptăţii Dumnezeieşti, şi a Judecăţii Dumnzeieşti.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, pp. 12-13)