Începem anul nou calendaristic cu evenimentul Tăierii Împrejur a Mântuitorului. Un eveniment-semn al împlinirii voii lui Dumnezeu peste toți bărbații neamului lui Israel, pornind de la Avraam. O împlinire a unei datorii de om credincios a lui Iosif? Un gest de simplă cumințenie al Maicii Domnului? În primul rând, o verificare a realității Întrupării Domnului Hristos pentru că un trup aparent – cum spun o seamă de „teoreticieni” – nu putea fi tăiat împrejur. Apoi, un gest al smereniei Dumnezeu-Omului care primește astfel să facă dovada apartenenței la firea umană și la neamul lui Israel. O liniștitoare dovedire a cetățeniei cerești și pământești deopotrivă a Pruncului născut în ieslea Betleemului. Pentru că, dacă nu este din neamul lui Israel, Domnul Iisus Hristos nu este Mesia, nu împlinește Scripturile și nu le desăvârșește în Noul Legământ. Pecetluit cu Trupul și Sângele Său. 

Scriptura nu ne oferă amănunte altele decât un verset. La opt zile de la naștere, Pruncul este tăiat împrejur și Își primește Numele după cel rostit de Înger înainte de a Se zămisli în pântece: Iisus. Un act de altoire a trupușorului celui firav la istoria și viața de secole a poporului lui Israel. Un gest al așteptării lui Mesia pe care Mesia-Iisus Îl primește ca să arate împlinirea profeției Îngerului și a profețiilor proorociilor celor care străbătuseră timpul. Un timp al așteptării împlinit într-un timp al Întrupării. Mesia își respectă cadrele istorice și duhovnicești ale misiunii Sale. Și nu își inventează o biografie prin care să poată frauda istoria mântuirii. Suntem, așadar, prin Tăierea Împrejur a lui Iisus Hristos intrați în Venirea dintâi a lui Mesia. 

Iar Biserica subliniază aceasta lipind timpul Tăierii Împrejur de momentul ieșirii Domnului la propovăduire. Căci pentru aceasta și venise, pentru a vesti cu putere voia Tatălui Ceresc, care este Împărăția lui Dumnezeu. Din acest motiv ascultăm din miez de Liturghie nu Evanghelia Întâmpinării Domnului (Luca 2, 22- 39), ci cu primul pelerinaj al Mântuitorului către Ierusalim, participarea Sa la prima sărbătorire a Paștelui. Se urcă la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii, dar la întoarcerea către Nazaret, Copilul Iisus a rămas în Cetate. Unii ar spune că este o rămânere în urmă. Când de fapt, această rămânere este una profetică, un soi de rămânere-înainte. O însingurare voită și începutul punctual al unei misiuni. Domnul Iisus are 12 ani. Maica Sa putea lesne bănui că s-a așezat pe cale cu bărbații din neamul lui Israel care urcau calea spre Nazaret. Așa cum Iosif se va fi bazat că Iisus, încă numit Copil, se va fi întors spre Nazaret cu grupul de femei și copii. O încurcătură? Nicidecum. O neascultare copilărească? Nicidecum speriați se întorc spre Ierusalim și-L află șezând în Ierusalim, printre bătrâni, unde ascultă și întreabă pe înțelepții lui Israel. Vădind o altă sete și o altă foame decât ceilalți din grupul de pelerini. Dar și că foamea Sa și setea Sa le va putea sătura dăruindu-ne nouă, pelerinilor care-L căutăm, Trupul și Sângele Său ca o împlinire a Iubirii.

Dinaintea nedumeririi Maicii Sale prin care își exprimă teama pierderii Lui (Luca 2, 48), răspunsul Domnului este unul al logicii Întrupării Sale: „De ce era să mă căutați? Oare nu știați că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?” (Luca 2, 49). Un „trebuie” aplicat Sieși, o exigență simplu de intuit de vreme ce este Mesia. Mai mult pentru emoția responsabilă a celor doi – Iosif și Maria – pare că episodul merită reținut. Dar răspunsul Domnului vădește că a stat și a ascultat pe cei bătrâni cu setea Copilului care va să schimbe lumea. Este momentul de înțelegere a limitei celor chemați să vestească Legea. Este momentul în care se vădește că prezența Lui în lume nu este simplă împlinire a unor profeții, ci descoperirea unei nevoi fundamentale neamului omenesc: setea și foamea de Dumnezeu! Hristos este prezent în Templu pentru că este Casa Tatălui Său. Știe că numai dinspre Templu se poate raporta la învățătură. Faptul că toți cei care Îl auzeau se și minunau de priceperea Lui vine să dovedească o maturizare a vorbirii, dar mai ales o maturizare a modului în care El „interoghează” oamenii Legii celei Vechi. Este ceea ce ar trebui să ne bucure cel mai tare la copiii noștri. Nu ce știu, ci tot ceea ce voiesc să afle în plus pentru a ști cu adevărat. 

Se coboară Domnul în Nazaret. Este cuminte – supus părinților – și sporește cu înțelepciunea, cu vârsta și harul. Dar inima Maicii Domnului strânge în ea cuvintele acestea ale creșterii Lui. Ea știe că tezaurizează memoria lui Dumnezeu-Omul venit să mântuiască lumea. Inima ei se face, astfel, cea dintâi Evanghelie. Și dinspre inima ei trebuie să învățăm să recitim Scriptura Noului Legământ. Cu credință, cu nădejde și cu dragoste!