Predica de pe Munte. Oricât ai citi și reciti textul ei, te lasă suspendat peste un munte de convingeri care se năruiesc cu fiecare recitire. Este, de departe, textul care a convertit cele mai multe vieți la Hristos, prin realismul descrierii neputințelor noastre, dar și prin extraordinara forță cu care ne motivează. Este un text plin de nădejde, care alimentează mereu sufletul nostru, citind și recitind incredibil de luminoasa sa alcătuire. Nu mă refer aici doar la Fericiri sau la Rugăciunea Domnească, veritabile bijuterii de alcătuire cerească, ci la incredibila atenție de surprindere a firii noastre umane în exercițiul trăirii ei cotidiene. Pentru că, în ciuda aparențelor, firea noastră se poate comporta într-un fel în momentul sărbătorii și altfel în tensiunea vieții zilnice, la limita dintre provocare și răspuns la provocare.

Duminica acesta ne pune la încercare sinceritatea credinței. Domnul Hristos ne vorbește despre obiceiurile noastre prin care ne credem mai buni decât ceilalți și ne vădim a fi neatenți la valorile iubirii reale. Exemplul Mântuitorului cu oameni care iubesc pentru că sunt iubiți, care fac bine pentru că primesc mulțumire, care împrumută nădăjduind să ia înapoi, m-a făcut să mă gândesc cât mai prejos de păcătoșii vremii Lui suntem noi. Astăzi vedem oameni care nu iubesc, oricât de tare ar fi iubiți, care nu spun un „mulțumesc” nici în ruptul capului, ca și cum totul li se cuvine, și care nu împrumută de teama sărăcirii, nu împrumută nici măcar pe acei de la care sunt siguri că primesc înapoi. 

Cum să-i iubești pe vrăjmașii tăi, când din tine faci vrăjmașul tău? Cum să împrumuți destins, când lumea îți cântărește punga, nu bunăvoința? Poate că Însuși Dumnezeu, Care este bun cu cei nemulțumitori și răi, ne-ar putea inspira, dacă nu i-am reproșa Lui toate ratările noastre: în iubire, în facerea de bine ori în sporul din casă. Pe El Îl facem vinovat. Pentru că suntem mai adânciți decât păcătoșii în nevederea lui Dumnezeu și în neînțelegerea Legii lui celei duhovnicești. Vedem așa lucrurile pentru că ne lipsește cea mai de preț lentilă prin care să privim lumea. Spune Domnul: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv!” (Luca 6, 36). Dar nu reușim să dăm conținut acestei milostenii. Ne ancorăm în gesturi cu valoare pecuniară, dar fără inimile noastre vii, atașate gesturilor. Facem oamenilor după gustul nostru. Îndesăm bani în proiecte sau încurajăm eforturi, dar nu suntem acolo cu inima noastră. Milostenia este un exercițiu de cord, nu de card. O colegare la izvorul pururea rugător al Milei lui Dumnezeu. Nu putem face bine fără a înțelege binele pe care vrem să-l facem, fără a-i înțelege rostul în viața celuilalt. 

La vremea ciudată a „reducerii de fonduri” pentru te miri ce acțiuni caritabile, mi-am adus aminte o întâmplare. Pe când duceam mâncare caldă în Gară înghețaților anul trecut, s-a apropiat de noi o bătrânică. Ningea înviforat și am zărit-o numai când s-a apropiat. Am privit-o și am dat să-i întind o cutie cu ciorbă caldă, dar ceva din privirea ei m-a oprit. A venit și mi-a spus: „Părinte, v-am adus o cafea fierbinte... mă uit de o oră cum trageți toți și frigul să face tot mai cumplit”. Am chemat coechipierii, gândindu-ne că nu ne va ajunge cafeaua la toți, dar de sub haina ei groasă,  bătrâna scotea sticlă după sticlă cu cafea fierbinte. Am dat să-i mulțumim, dar, dintr-o dată, dispăruse. 

Colegii râdeau că ar fi fost o sfântă venită să ne dregem de frig. Și le-am spus că orice glumă pe subiect nu schimbă sensul cuvintelor: Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv!”. A te face aproapelui când e nevoie. A te așeza în veghe cu el. A strecura în inima lui firul de speranță al zilei ce vine. A te lăsa împlinit în grăbirea binelui este efort de asemănare cu Dumnezeu. El știe. Noi, noi știm?