În acest mod, poate Biserica să se afle în centrul preocupărilor mănăstirești, și toate să înceapă și să sfârșească cu ea, fără să înceteze însă odată cu sfârșitul slujbei comune. Neîncetat, ziua și noaptea, monahii cei deopotrivă îngerilor, în strănile lor, sau pe scăunelul lor de rugăciune din chilie, la atelierul ascultării, pe drum, când vorbesc sau în tăcere, în plâns, ei cântă Domnului cântare nouă.

Toate relațiile lor devin purtătoare de Dumnezeu, fiindcă sunt pecetluite definitiv cu pecetea Mielului înjunghiat.

Înțelegând acest fapt cu precizie, patriarhul monahismului nostru athonit și cel dintâi chinoviarh al Sfântului Munte, Cuviosul Athanasie Lavriotul, pe când încă trăia, a adunat sub aripile lui părintești străvăzătoare, mulțime de monahi de alte neamuri și limbi, conferind astfel, odată pentru totdeauna, monahismului aghioritic un caracter ecumenic, care, în mod cu totul special în zilele noastre, adăpostește în așezămintele sale monahi doritori ai Împărăției lui Dumnezeu din întreaga lume.

Da, este cu putință și astăzi, încă de aici, „să sălășluiască întru înnoire”[1] „frații împreună”, când cineva se va hotărî să se întoarcă desăvârșit la Domnul. Atunci Duhul cel Sfânt, Care înnoiește toate „va lua din trupul noastru inima cea de piatră și ne va da o altă inimă de carne și duh nou”[2].

Acești oameni înnoiți în Duhul, stau în Munte, între zidurile Noului Ierusalim, ale Bisericii, ca niște străjeri în noapte, strigând profetic: Iată, Mirele vine... spre veselia și bucuria inimii.

Oare concetățenii noștri vor auzi glasul lor?  

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)  

[2] V. Iezechiel, 11, 19; 36, 26.