În liniștea serii, cu candela aprinsă,
Icoana strălucește în taină necuprinsă;
Nu-i lemn, nici chip de mână omenească,
Ci o fereastră vie, spre Împărăția cerească.

În fiecare casă, unde cerem ajutor,
Icoana stă ca strajă peste-al nostru dor;
Ne trece de pe pământ la cer, și ne înalță,
La Dumnezeu, unde veșnicia ne răsfață.

O, Sfintelor Icoane, ferestre spre Lumină,
Prin dulcea sărutare, credința mea, suspină;
Și-n dreapta lor slăvire, cu har dumnezeiesc,
Trăim Ortodoxia spre drumul cel ceresc.

Așa trăiesc românii, cu bucurie și cer înalt,
Cu rugăciuni rostite, și dor adânc, curat;
Iar cât vor fi biserici, și noi, în rugăciune,
Icoanele vor fi de veghe, cu o istorie ce va rămâne!