Cuvântul iconografie provine din greacescul eikon, care înseamnă imagine și graphia – scriere. Iconografia studiază decorurile – picturile murale, mozaic, icoane portative, miniaturi. În Rusia, mai ales, se numea astfel arta de a picta icoane portative, iar țările române au legat de iconografie ideea programelor.

Indicațiile privitoare la compunerea scenelor s-au format din erminiile tradiționale ale Muntelui Athos și din temele picturilor murale ale secolelor XVI, XVII, XVIII, restaurate în mai multe rânduri.

Ermeniile arată pictorilor temele care trebuie zugrăvite pe pereții unui monument și locul anume pe care trebuie să-l ocupe. Aceștia au obligația să împlinească ființa artistică a unui edificiu, cu ajutorul formelor și culorilor. Arta bizantină, așa cum s-a dezvoltat în Bizanț, are caracteristecele sale de limbaj plastic, împreună cu filosofia sa teologică și valorile, care sunt statornice și neschimbate de-a lungul timpului.

Prin pictura bizantină, Biserica urmărește două lucruri: în primul rând, să arate plastic faptul că Biserica este Hristos, adică un trup care are drept cap pe Hristos, Dumnezeu-Omul și drept mădulare pe sfinți. În al doilea rând, pictarea locașului de cult țintește să arate, prin intermediul modalităților plastice, ceea ce se săvârșește în interiorul bisericii, adică prezența lui Hristos și a Sfinților. Iconografia are sarcina de a deschide o fereastră către cer, pentru a lăsa să transpară soarele și fulgerul. Dacă-și face misiunea cum se cuvine, se întredeschide o breșă prin care se revarsă energia necesară oamenilor.