Dacă în pictura laică, omul este liber să creeze și chiar poate să fie celebru prin inovație, el va fi celebru numai pentru pământ. În schimb, în pictura ortodoxă, sacră, inovația nu-și are locul. Pictorul de icoane nu poate să fie celebru aducând inovații. Pictorul celebru este cel care este teolog, și dacă este teolog, știe să se roage și așa reușește să transpună dogma cu ajutorul culorilor simbolice.

Pe acesta putem să-l numim un mare pictor, nu pe cel care spune că a adus ceva nou. Icoana este spațiul transfigurat în care se reflectă eternitatea. Și aici, pictorul este obligat să transpună dogma. Dar dogma, ce este? E o învățătură teoretică, un adevăr teoretic și veșnic, pentru că este revelat de Dumnezeu și reflectă voința lui Dumnezeu.

Dacă dogma reflectă voința lui Dumnezeu, tu, om, care ești pictor, nu ai ce inovații să mai aduci, fiindcă gândirea ta este limitată și atunci transpui, rugându-te, voința lui Dumnezeu, gândirea lui Dumnezeu și învățătura Lui în icoană. Iar acest lucru este, de fapt, o minune.

„Dacă în pictură s-a impus pământescul, atunci nu mai conduce sufletul”

Este o minune că poți să transpui eternitatea cu ajutorul culorilor simbolice. Și nu-ți mai trebuie mai mult. Pentru că aduci veșnicia, pe Dumnezeu Însuși Îl transpui, cu ajutorul culorilor, pentru a se împărtăși și ceilalți. Este o minune deosebită ca un om să ajungă să picteze corect, să picteze așa cum au pictat înaintașii, și aici mă refer la secolele de pictură bizantină, până în veacul al XV-lea.

Din acest secol al XV-lea, pictura a început să decadă, să fie influențată de Renaștere. Atunci, omenescul a început să domine în pictura religioasă. Și, încet-încet, pictura religioasă nu a mai fost sacră. Este religioasă, dar nu sacră. Așa a ajuns catolicismul să aibă o artă religioasă, dar nu sacră, pentru că firescul și realismul s-au impus. Și dacă s-a impus pământescul, atunci nu mai conduce sufletul, ci conduce trupul. Este redat mai mult pământul, decât Cerul.

Și icoana nu mai este o fereastră deschisă spre absolut, spre Cer, ci este un tablou, o fereastră deschisă spre creatură, spre creat, nu spre necreat, nu spre creatura îndumnezeită. Căci în Cer sunt persoane – sfinții – care s-au îndumnezeit și au devenit din muritori, nemuritori.