Doar în limba română, spun lingviștii, există cuvintele dor şi doină. Nu pot fi traduse cu exactitate în celelalte limbi, pentru că ţin doar de fiinţa poporului român. Dor şi doină s-au născut din lacrimi. Din încercările poporului, din sensibilitatea sufletului ţăranului care a ştiut doar două lucruri: Dumnezeu şi munca pământului.

Lada de zestre a poporului român s-a născut în praful satului, mai mult decât în marile biblioteci… Pentru că strămoşii noştri au ştiut să-şi conducă viaţa dincolo de încercările istoriei, încercări care nu au fost deloc puţine. Peste tot şi peste toate, au ştiu să vadă bucuria şi nădejdea pe care le-au exprimat plastic, așa cum au simţit ei mai bine, în viaţa de zi cu zi –  chiar de la frământarea pâinii, peste care au făcut Cruce din aluat. Crucea au pus şi la cioplitul lemnului, Cruce au cusut și pe hainele cele bune de biserică… pentru că răstignită Cruce ne-a fost istoria.

Chiar și noi, contemporanii, pierduți în fuga vieţii urbane şi a vieții fast-food, fast finance sau fast clean, putem pipăi istoria. Mai mult, o putem purta şi ne putem mândri cu ea. Da, pentru că încă mai avem lăzi de zestre cu veşminte populare, cu ii şi iţari! Da, pentru că avem tineri care aleg să se căsătorească în port tradiţional, avem prunci care, scoşi din Taina cristelniţei, îmbracă ia şi bundița, iar nu fracul şi papionul… avem bătrâni care lasă cu limbă de moarte: „cu ie şi chimir să mă duceţi la cimitir”.

De ce este atât de important să ne cinstim istoria, prin revenirea la nişte haine pe care societatea occidentală le-ar putea considera învechite ori demodate? Multe răspunsuri ar fi de dat, inclusiv faptul că unele personalităţi internaţionale, care nu sunt din neamul nostru, au fost atrase de simplitatea iei româneşti. Însă, altul este argumentul principal – ia şi Liturghia la români s-au născut în acelaşi timp! Au crescut împreună, de mână, pe o cale de secole. Timp de aproape două mii de ani, ia şi dumnezeiasca Liturghie au fost o singură fiinţă! Pentru că strămoşii noştri au ştiut că în faţa lui Hristos, Care vine în mod real pe Sfânta Masă, nu ne putem înfăţişa oricum. Avem nevoie de o pregătire sufletească, dar şi de una fizică. Elementul vestimentar a fost o componentă importantă a pregătirii pentru dumnezeiasca Liturghie.

Cum ne îmbrăcăm la biserică?

Dintru început, trebuie să spunem că ne pregătim pentru a veni la Biserică. Fizic, dar mai ales sufletește, pentru că urmează să ne întâlnim cu Însuși Creatorul nostru, Dumnezeu. Dacă este să discutăm despre aspectul exterior, majoritatea recomandărilor au o singură limită: „Prin îmbrăcămintea ta să nu deranjezi pe aproapele care, ca și tine, caută pe Dumnezeu și nu fashion style-ul tău”, ne spune un teolog contemporan.

Fiecare se îmbracă după cum îi este sufletul și după cum simte, pentru că la Biserică nu avem uniforme. Nici exagerările luxului nu sunt o soluție. Simplu și curat. Pentru că avem conştiinţa că Dumnezeu privește la sufletul nostru. În biserică, naturaleţea trebuie să fie liantul care uneşte şi desăvârşeşte. Decența este cuvântul cel mai potrivit. Așa ne spune și Sfântul Apostol Pavel: „Bărbații să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie și fără de șovăire. Asemenea și femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor podoaba din sfială și din cumințenie, nu din păr împletit cu aur, sau din mărgăritare, sau din veșminte de mult preț, ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I Timotei, 2, 8-10).

Acest lucru l-au înţeles şi strămoșii noştri la începutul creştinismului românesc, semănat de către Sfântul Apostol Andrei. Cum credeţi că se îmbrăcau strămoşii noştri la slujbele creştine? Credeţi că existau haine speciale? Cu siguranţă că aveau un rând de veşminte curate, dar care nu se deosebeau ca formă, material, croială de cele purtate în viaţa de zi cu zi. Aşa s-a născut un drum comun pentru ie şi Liturghie.

Din punct de vedere lingvistic, termenul „ie” vine din latinescul „tunicae lineae”, însă a fost dintotdeauna specific spaţiului locuit de către strămoşii noştri. Vom întâlni port tradiţional cu aceleaşi elemente din arcul carpatic până în Munţii Pind, din Iliric până la Marea Neagră. Cercetătorii au afirmat că nu pot preciza exact data apariţiei iei, dar se presupune că ar fi fost purtată de către populaţia culturii Cucuteni, adică încă din perioada anilor 5500 î.Hr. - 2750 î.Hr.

Costumul popular – o poveste, o carte de istorie

În spaţiul mioritic, costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci, fiind supus unei continue evoluţii, dar păstrându-și nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea.

Ia este o taină a istoriei noastre, o taină care nu s-a învăţat din cărţi, ci de la mamă la fiică. Ne povesteau bunicile noastre că nimeni nu se mărita, până nu ştia a coase. Cercetătorii vorbesc despre mitologii şi cosmologii concretizate în simpla ie. Însă, dincolo de studii şi cuvinte ce nu au nicio legătură cu simplitatea strămoşilor, ia s-a născut din lacrimi şi rugăciune, din încercări şi bucurii, din dragoste şi speranţă.

Etnograful, folcloristul, dar şi preotul Simion Florea Marian afirma, la început de secol XXI, faptul că ia s-a născut din rugăciune: „În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune – Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Şi mă mântuieşte, Mântuitorul meu. Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii”.

Dacă istoria ne confirmă că ia şi Liturghia la români au crescut în acelaşi timp, printr-o legătură nemijlocită, mai există încă un argument legat de spiritualitatea ţăranului român. Dacă întindem o ie de mâneci, vom forma o Cruce. Mai mult, florile sau „puii” cusuţi au exprimat întotdeauna o adevărată teologie a simplităţii. O ie nu are nimic în plus şi nimic în minus. Pentru că bunicile noastre au transmis, prin munca acului, emoţii şi sentimente. Nimic nu a fost lăsat la întâmplare. Materialele, broderia, toate sunt simboluri vizuale cu o mare încărcătură. Locurile fiecărei broderii erau stabilite cu stricteţe dumnezeiască. Una este ia femeii măritate, alta a tinerei, alta a văduvei…

În zona Tazlău-Trotuş, la ia proaspetei mămici se coseau cruci roşii în dreptul sânilor, pentru ca alăptarea pruncului să fie binecuvântată de către Dumnezeu. Nu este o întâmplare faptul că ia imită forma crucii, deoarece viața satului românesc este strâns legată de credința în Dumnezeu.

Ne emoţionăm doar gânditu-ne la dimineţile din Bucovina ori Maramureş în care, rânduri, rânduri, bunici, mame, tinere se îndreaptă la biserică în port popular… Ce sentimente ne încearcă atunci când o vedem pictată în bisericile noastre pe Sfânta Muceniță Filofteia sub chipul unei tinere îmbrăcată în costum popular, purtând ie, ilic și catrință lungă, ținând în mâna dreaptă o cruce – ori pe Mucenicul Ioan din Sălişte, purtând sarica ciobănească?

Dacă emoţia ne pătrunde la aceste icoane zugrăvite, înseamnă că suntem pe drumul cel bun.  Dacă iubim Liturghia, trebuie să iubim şi ia, pentru că Ie şi Liturghie constituie, de secole, o singură cale spre fiinţa poporului român.