Adesea suntem puși în situația neplăcută să asistăm la o ceartă între cunoscuți ori chiar noi înșine să fim implicați într-o neînțelegere cu cineva sau chiar să mediem un conflict, o tensiune apărută între cei apropiați. Astfel de conflicte pot da naștere la simțăminte de ură, răzbunare și dispreț, rupând comuniunea dintre oameni. Însă mulți nu înțeleg că iertarea aproapelui este o condiție sine qua non pentru dobândirea mântuirii, interpretându-o mai degrab ca o slăbiciune ori chiar o lipsă de demnitate. De aceea se impune o cunoaștere clară și concisă a  soluției la întrebarea: de ce trebuie să iert? Un răspuns simplu ar fi: fără iertare nu putem dobândi mântuirea, explicație dată de Însuși Mântuitorul Hristos. Dacă ne amintim de Predica de pe Munte (Matei cap. 5-7), Hristos învaţă că nu se cade să-ţi aduci darul la altar decât după ce te-ai împăcat cu semenul tău. Postul, ne învață părinții filocalici, este nu doar o jertfă, ci și un dar. Așa ne explicăm de ce se mai numește și zeciuială. Însă, ofranda ascezei, nevoinței noastre, nu poate fi primită de Cerescul Tată fără a împlini condiția evanghelică a darului, adică împăcați cu semenii noștri. Din acest motiv, Biserica ne cere în mod explicit la debutul postului să iertăm orice am avea asupra cuiva.

Cum să iert pe cel ce mi-a distrus viața?

Neiertând celor ce ne greșesc, nici Dumnezeu nu ne iartă, dar nici faptele noastre cele bune nu le primeşte, fapt confirmat de spusele Mântuitorului: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35). Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a ființei omenești în a șterge răul sau supărarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și puterea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul.Ca să putem uita definitiv vătămătoarele fapte sau vorbe ce ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o răstignire a poftei filistine de răzbunare, a ispitei de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Domnul a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos. Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii, aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.

Poate ați observat că în Rugăciunea Domnească rugămintea iertării păcatelor urmează imediat după ce am cerut „pâinea noastră cea spre ființă”. Acest lucru nu este întâmplător, deoarece pentru a merita zilnic pâinea e necesar ca să ne spălăm zilnic de păcate, aşa cum ne spălăm înainte de masă. Iertarea aproapelui este la îndemâna noastră şi ea constituie profilaxia şi terapeutica sufletului în vederea mântuirii fiind, totodată,  una dintre cele mai uşoare posibilităţi pe care ni le oferă  Dumnezeu pentru izbăvire. Iertarea acordată semenului va aduce sufletului omenesc pacea şi bucuria, pe măsură să-i împlinească menirea devenirii sale ca persoană ce poartă în sine tendinţa spre comuniune, în scopul afirmării în lume a valorilor morale şi sociale. În măsura în care fiecare iartă fratelui său din inimă, aşa cum iartă Dumnezeu, în aceeaşi măsură iertarea, la care Tatăl Ceresc are întotdeauna iniţiativa şi întâietatea, se împlineşte în comunitate şi în fiecare dintre cei care o împărtăşesc fraţilor lor. Numai  trăind această părtăşie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl Nostru.

Din iertarea adevărată, recomandată evanghelic de către Mântuitorul Iisus Hristos, trebuie să lipsească cu desăvârşire orice formă de rău, dar şi răzbunarea. În această categorie intră cei care uită toate greşelile, nedreptăţile, ranchiuna, adversitatea şi ura, făcând loc în sufletele lor căldurii şi strălucirii iubirii.

Aşadar, prin iertarea aproapelui din inimă, Dumnezeu ne oferă mai multe daruri: iertarea păcatelor, primirea faptelor noastre cele bune, agonisirea mântuirii. Iertarea este un dar, este generozitate infinită, căci reflectă supranaturalul în relaţiile dintre oameni. Cei implicaţi în acest act sunt, prin iertare, în raporturi noi. Dumnezeu a înnoit firea umană iertând iar omul, când iartă, îl imită pe Dumnezeu. Prin păcat, el slăbeşte şi se degradează, iar prin iertare se înalţă, învie.

Duminica iertării

Acum înțelegem mai bine de ce în duminica dinaintea Postului Mare ni se cere în mod explicit să iertăm, deslușind totodată logica unei rânduieli unice în tot anul liturgic. În mănăstiri, la slujba vecerniei, în duminica lăsatului sec de brânză, se adună toată obștea și, după ce starețul citește rugăciunea de dezlegare și de începere a postului își cere iertare întregii obști, urmând ca viețuitorii să-și ceară reciproc iertare, zicând fiecare: „Iartă-mă părinte sau frate și Dumnezeu să te ierte!”. De la această tradiție din chinovii, duminica izgonirii lui Adam din Rai se mai numește „a iertării.”

Cum se pot folosi de mântuitoarea datină de mănăstire credincioșii? La parohii nu prea se săvârșește vecernia respectivă, iar dacă unii preoți țin a o face, nu toți membrii comunității sunt prezenți. Cred că ar trebui să folosească orice prilej sau orice mijloc de comunicare pentru a-și cere iertare. La serviciu, la școală, oriunde, fără vicleșug, fără urmă de formalism, un „iartă-mă!” rostit din inimă poate aduce o reparație substanțială multor relații interpersonale degradate din pricina orgoliilor, ispitelor sau a multor uneltiri diavolești, dar înainte de toate ar îndupleca pe Dumnezeu să ne ierte tot ceea ce am greșit.