Prin aceste mecanisme, în mintea noastră, evenimentele şi stările poluante pot lua o amploare foarte mare, disproporţionată. Uitarea nu este o modalitate de rezolvare a acestor situaţii, care pot izbucni din nou la cel mai mic factor declanşator. Zi după zi ajungem să cărăm după noi povara resentimentelor, ajungem să ne antipatizăm semenii, uneori fără să ştim prea bine de ce, şi să trăim stări de tensiune care ne epuizează. Astfel, interacţiunile cu cei din jur pot deveni, în loc de prilej de bucurie, motiv de frustrare, iar sufletul nostru se transformă într-un arc gata mereu să sară. Rănile sufleteşti nu au timp să se vindece, întrucât mereu va apărea ceva care să le facă să sângereze.

Iertarea este drumul către pace

Indiferent de mecanismul psihologic care se ascunde în spatele lor, de factorii declanşatori şi de motivele de amplificare, singura vindecare vine din iertare. Şi asta nu printr-un gest raţional, nu prin înţelegerea motivelor din spatele comportamentului celuilalt, nu prin identificarea scuzele, a circumstanţelor atenuante. Acestea nu ne-ar transforma decât în nişte judecători, ce e drept poate mai blânzi, dar care se autoîndreptăţesc să aprecieze dacă un anumit gest este sau nu scuzabil. Spre deosebire de scuză, iertarea este un gest liber de voinţă, un act de curaj, o modalitate de a vindeca relaţia cu celălalt şi de a ne găsi pacea sufletească. Este cu toate astea un gest foarte greu de făcut, care parcă merge împotriva tendinţei generale - cea de a lupta pentru propria dreptate şi de a-l face pe cel care ne-a greşit să plătească într-o formă sau alta. În societatea noastră, din ce în ce mai competitivă şi mai combativă, acest gest poate părea o nebunie. „Când a făcut asta, când mi-a zis asta, cum să iert? Ce o să creadă despre mine? O să spună că sunt slab/slabă.“ Uităm astfel că în primul rând noi suntem cei care trăim cu resentimentele noastre, care ne poluează viaţa de zi cu zi şi relaţiile cu cei apropiaţi. Din acest punct de vedere, iertarea este în primul rând un dar pe care ni-l facem nouă înşine. Însă, chiar şi aşa, este extrem de dificil dacă încercăm noi, prin forţele proprii sufleteşti, să iertăm, fără să cerem ajutorul lui Dumnezeu. Vom vedea că fără ajutorul Lui ne poate fi foarte greu să ne iertăm chiar pe noi înşine, motiv pentru care vom găsi că este mai uşor să proiectăm vinovăţia, frustrările, asupra celorlalţi.

Resentimentele, buruienile sufletului nostru

Resentimentele sunt ca nişte plante, nişte buruieni cu rădăcini foarte ramificate şi adânc înfipte în sufletul nostru şi care se hrănesc cu energia şi bucuria noastră de viaţă. Chiar şi tăiate de la rădăcină, aceste „plante“ îşi vor găsi resursele în adâncul sufletului, în răni vechi, parţial vindecate, şi vor ieşi din nou la suprafaţă.

Această „buruiană“ se înmulţeşte foarte repede, trecând de la un om la altul, prin vorbe şi atitudini, ostile, lipsite de bunăvoinţă, ajungând să distrugă, să pervertească întregul sistem de relaţii sociale. Încercând să ne facem dreptate şi să îl pedepsim pe celălalt pentru răul pe care ni l-a produs, nu facem decât să contribuim la înmulţirea acestei „plante“ - adevărat parazit emoţional şi relaţional. Fructele „buruienii“, prin aceasta înţelegând satisfacţiile, victoriile obţinute în confruntări şi autojustificări, sunt amare, otrăvite şi fac parte dintr-o logică a violenţei, a lui „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte“. Tot ce putem face este să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea credinţă şi putere pentru a „ierta de şaptezeci de ori câte şapte“ şi de a ne feri astfel sufletul de povara şi otrava resentimentelor.

„Am simţit o bucurie profundă în interior“

Din nefericire, nu de puţine ori ne confruntăm cu situaţii în care pur şi simplu nu putem ierta. Abuzuri crude, încercări foarte dure ale vieţii ne închid între nişte ziduri în care supravieţuim cu greu. Este vorba şi despre experienţa cutremurătoare a lui Sarah Shaw, a cărei mărturie o puteţi citi în cartea  „Sarah - De la o copilărie supusă abuzului şi din adâncimile disperării suicidare, la o viaţă a speranţei şi libertăţii“. În rândurile ce urmează vom reda doar câteva idei din felul în care a lucrat ea iertarea.

„Iertarea era calea ce ducea înainte. Şi, dintre toate motivele care mă determinau să iert, ştiam că cel mai important era acela că eu însămi eram iertată. Dar trebuia să fiu sinceră cu Dumnezeu şi să-I spun că, în mintea mea, ceea ce-mi făcuse tatăl meu părea un păcat mult mai groaznic decât tot ce făcusem eu vreodată şi că nu puteam înţelege cum de merita să fie iertat.

În cele din urmă, am învăţat că nu era vorba despre „merit“. Nici eu nu meritasem să fiu iertată pentru lucrurile pe care eu le greşisem, dintre care nu în ultimul rând era faptul că-L ignorasem cu totul pe Dumnezeu mulţi ani din viaţa mea. Cum m-aş fi simţit eu să-mi văd copiii întorcându-mi spatele? Adevărul era că eu nu meritam să fiu salvată de pe fundul prăpastiei adânci şi întunecate în care mă aflasem ş…ţ

M-am rugat: „Doamne, Te rog să mă ajuţi să-i iert necondiţionat pe părinţii mei, la fel cum ai iertat şi Tu, atunci când Tu, care nu săvârşiseşi niciun păcat, ai fost abuzat în cel mai îngrozitor mod posibil şi încă până la moarte.“

De atunci, zi de zi, Duhul Său cel Sfânt a lucrat în mine, transformându-mă, dăruindu-mi o inimă dispusă să ierte. Dar nu m-am trezit pur şi simplu cu această atitudine, ci de fiecare dată când am simţit durerea şi nedreptatea am strigat din nou la El, rugându-L să mă ajute să iert. Şi, puţin câte puţin, am ştiut că El mă ajuta să fac asta ş…ţ

Sunt atât de recunoscătoare că nici Dumnezeu şi nici consilierii mei nu m-au forţat să iert. Ei nu mi-au spus: „Eşti creştină, trebuie să ierţi“ sau „Nu te mai putem ajuta până când nu ierţi mai întâi.“ Atât de multe lucruri mi-au fost impuse în copilărie şi am fost atât de privată de a lua propriile hotărâri ş…ţ

Am iertat pentru simplul motiv că îmi doream cu adevărat calea lui Dumnezeu, mai mult decât îmi doream să persist în neiertarea mea. Şi, cu toate că a fost greu, am simţit o bucurie profundă în interior pe măsură ce Duhul Sfânt m-a ajutat să aleg calea lui Dumnezeu şi să spun „nu“ propriei variante.“