Adesea, în viață, se aud asemenea îndreptățiri de sine: „Cum să-l iert, când el nu vine la mine? El e mai mic, așa că el să întindă primul mâna spre împăcare! El m-a jignit și, prin urmare, el trebuie să-și ceară iertare! Eu nu am nimic împotriva lui, însă dacă nu dorește să ne împăcăm, nici eu nu vreau acest lucru. Cine? Eu să merg primul să-i cer iertare? Pentru ce să mă smeresc înaintea lui? Dar cine e el? Și eu am onoare!”, și multe altele.

Nu am spus oare, și noi, și dumneavoastră, unele dintre aceste cuvinte semețe? Bineînțeles că da! Și, prin aceasta, asemenea cuvinte doar învinovățesc, nu îi și dezvinovățesc pe autorii lor. Iisus Hristos nu a spus niciunde să-l iertăm numai pe cel care vine să ne ceară iertare. Niciunde nu s-a hotărât ca cel mai mic să se roage primul de iertare. Fiecare este dator întotdeauna să-i ierte pe dușmanul său personal și pe toți cei care i-au rănit orgoliul. Dacă vinovatul pentru ceartă se dezmeticește primul și cu smerenie se roagă potrivnicului său pentru iertare, el își va curăți vina din suflet. Dacă cel nevinovat rămâne neîmpăcat în mândria sa, prin aceasta va fi mai vinovat decât cel vinovat.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Vrajbă și împăcare, traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2006, pp. 56-57)