În curte au venit câteva zeci de bărbaţi, probabil tot condamnaţi şi, la ordinul securiştilor, noi ne-am dezbrăcat complet pentru deparazitarea hainelor. Bărbaţii aceia neau luat hainele, adică rochiile şi lenjeria, că atâta aveam pe noi şi cu noi. Hainele le-au dus în etuvă pentru deparazitare, iar pe noi goale ne-au repartizat prin camere.

Catedrala era împărţită în camere supraetajate, iar în camere erau paturi-rafturi suprapuse, câte patru rânduri. Paturile fuseseră spălate cu apă cu clor şi erau încă ude. Scândurile goale şi ude, noi goale, aşa ne-a primit închisoarea. Eram şi flămânde, căci o parte din pâinea dată la Tighina s-a mucegăit. S-a făcut seară. Au venit trei securişti să ne verifice câte suntem, făcând câteva glume grosolane la adresa noastră că eram în pielea goală. Ne-au spus că mâncare nu ne vor da astăzi, că nu erau pregătiţi pentru atâţia musafiri. Totuşi noi amărâte, până în ultimul grad, mai mult moral decât fizic, am adormit, predând soarta noastră în mâna lui Dumnezeu.

A doua zi, la ora patru dimineaţa, am fost trezite de zăngănitul cheilor grele care au deschis uşa camerei noastre. Ne-au numărat, ca nu cumva vreuna din noi să fi fugit. După ei au venit alţi bărbaţi. Unii au adus apă clocotită într-un cazan mare, alţii câte 300 grame de pâine la fiecare. A trecut prima zi de închisoare şi noi stăteam goale, dârdâind de frig. A doua zi a trecut la fel ca prima, mai ales că în fiecare dimineaţă aruncau câte 2-3 găleţi cu apă cu clor pe duşumeaua noastră, ca s-o dezinfecteze, şi noi trebuia să stăm pe ea udă. Seara, când a venit controlul, noi am început să ne cerem hainele noastre. Am primit un răspuns foarte calm: „Dar ce? Nu vă stă bine şi aşa? Sunteţi multe şi nu dovedim să etuvăm aşa de repede, înarmaţi-vă cu răbdare!” (...)

A treia zi dimineaţă, după control, după ce ne-au împărţit pâinea, tot 300 de grame, ne-au adus hainele într-un hal fără de hal. La unele chiar arse. Eram bucuroase să ne acoperim cu ce avem. Stăteam în cameră 90 de femei în loc de 60. O înghesuială de nedescris. Când dormeam, nu puteam să ne întoarcem decât toate deodată, căci eram pe câte un raft 10 femei. Trebuie să spun că pentru deținuții politici nu existau nici doctori, nici medicamente. Dacă se îmbolnăvea cineva, zăcea sub „nară” – aşa se chemau scândurile pe care dormeam –, până ce, cu mila lui Dumnezeu, se făcea bine sau murea, ceea ce desigur se întâmpla mai des.

Programul zilnic era următorul: scularea la ora 4 dimineaţa, ca să primim 300 grame de pâine şi o cană de apă fiartă; la ora 6 venea controlul ca să ne numere dacă n-a evadat cineva peste noapte, apoi până la ora 5 după amiază nu mai venea nimeni; la ora 17 scoteau pe rând câte o cameră la WC, atât avea dreptul un deţinut la aceste naturale necesităţi; la ora 19 iarăşi control şi cu aceasta se termina ziua noastră. Într-adevăr că noi, femeile, puteam dormi cât vroiam, pe când bărbaţilor nu li se dădea acest drept.

Multe femei, mai ales cele bătrâne şi slabe, după vreo două luni de aşa viaţă sau îmbolnăvit de diaree. Şi fiindcă nu ne scoteau la WC decât o dată pe zi, ne-au pus un butoiaş de lemn în cameră pentru acest scop. S-a făcut o viaţă şi mai insuportabilă. Un miros greu ne înăbuşea şi atunci am rugat pe santinela care stătea lângă uşa noastră pe coridor, să ne lase să scoatem „parasa” – aşa se chema butoiaşul – de două ori pe zi. După multe rugăminţi la cei mai mari, s-a aprobat. Aprobarea de a scoate „parasa” am obţinut-o, dar doritoare ca s-o scoată afară nu se găsea nici una din atâtea femei, considerând aceasta ca o înjosire. Atunci eu şi verişoara mea, care era arestată cu mine, ne-am oferit să facem acest serviciu, considerând, după învăţătura lui Hristos, că „e bine să fii sluga fratelui tău”.

Scoţând „parasa” la groapa care era destul de departe de camera noastră, spălând-o acolo cu o mătură înmuiată în clor cu apă, am câştigat două beneficii: unul, că stăteam la aer câte o jumătate de oră, şi al doilea, că mai trecea din timp. Bineînţeles, eram conduse de un securist, care ne supraveghea, însă era un ucrainean foarte bun şi ne spunea: „Nu vă grăbiţi, mai staţi la aer!”. În camera noastră aproape că nu era nici lumină, căci era sus un gemuleţ mic, care dădea o lumină obscură, că abia ne vedeam unele pe altele, iar la aer fiecare condamnat avea voie doar 10 minute pe zi.

Într-o noapte, am visat că la gemuleţul acela mic a apărut Mântuitorul cu coroana cu spini pe cap, răstignit pe Sfânta Cruce. Şi din cap, în jurul coroanei, şiroia sângele, iar Iisus mişca capul la dreapta şi la stânga, a durere, şi atunci curgea sângele mai mult. Eu am vrut să merg să-I şterg rănile, să-I opresc sângele, iar Iisus mi-a zis: „Vezi cât sufăr şi Eu pe nedrept, nevinovat!?”. M-am trezit! Da, m-am trezit din somn, dar eram alta! Iisus îmi dăduse liniştea, puterea, pacea, şi o mângâiere de nedescris. Acest vis m-a urmărit toţi anii de închisoare şi de Siberie şi toată viaţa. Asta o spun şi acum după ce am ieşit din închisoare, că El, Iisus, m-a sprijinit şi m-a întărit în toate chinurile şi necazurile ce am trecut prin închisoare şi prin lagăr şi după ce am ieşit de acolo.

(Suferințele mamei Blondina (1906-1971), o martiră a Siberiei, Editura Mănăstirii Sihăstria, pp. 23-26)