Zis-a Domnul: oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins! Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini! Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei. Şi zicea mulţimilor: Când vedeţi un nor ridicându-se dinspre apus, îndată ziceţi că vine ploaie mare; şi aşa este. Iar când suflă vântul de la miazăzi, ziceţi că va fi arşiţă, şi aşa este. Făţarnicilor! Faţa pământului şi a cerului ştiţi să o deosebiţi, dar vremea aceasta cum de nu o deosebiţi? De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept? Şi când mergi cu pârâşul tău la dregător, dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. Zic ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban. (Luca 12, 48-59) (Miercuri în săptămâna a 25-a după Rusalii)

Orice creștin, atunci când și-L închipuie pe Dumnezeu, se gândește la o Persoană situată mai presus de puterea noastră de pricepere, cu siguranță însă caracterizată printr-o bunătate ieșită din comun, care îl ajută pe om la necazuri, are milă de făpturile sale și e în general prietenos. Caracterizat de bunăvoință. Această imagine s-a întipărit foarte tare mai ales în ultimele decenii, așa încât în lumea contemporană arareori se mai abordează pasajele biblice despre boală, prigoană, moarte, judecată, pedeapsă, iad, demoni. Încet-încet se naște „creștinismul acceptabil” pentru societatea modernă: acela care nu mai recunoaște existența multora dintre cele tocmai amintite. Sunt mulți cei care cred și chiar afirmă că demonii sunt numai închipuiri ale omului simplu, neevoluat, iar păcatul e doar un complex al celui prea mult stăpânit de tradiții și obiceiuri vechi. Despre un Dumnezeu Care judecă, un Dumnezeu Care Se supără și pedepsește pe cei nedrepți, aproape că nici nu se poate face aluzie. În această imagine cosmetizată a realității, creștinul își pierde reperele și nu mai înțelege ispitele ca ispite și păcatele ca păcate. Se ajunge precum într-o veche zicală: cea mai mare înșelare a diavolului este aceea de a te convinge că el nu există.

În Evanghelia acestei zile, Domnul Hristos vestește un lucru neobișnuit, ceva care nu se potrivește cu imaginea pe care tocmai am evocat-o. El Însuși spune că a venit să arunce foc pe pământ și că dorește fierbinte să primească botezul cu care Se va boteza. Mai mult, spune că nu a venit să aducă pace, ci dezbinare. Un mesaj mai scandalos ca acesta nici că se putea. Cum, Domnul care spune adesea „Pace vouă!”, de data aceasta vestește altceva? El Care a vestit că nu a venit să schimbe legea, ci să o plinească, vorbește de tulburări atât de mari, încât va pune ură între părinți și copiii lor? Dar focul despre care vorbește El este, cu siguranță, focul care aprinde sufletul cuiva, așa încât nu mai poate trăi ca înainte. Domnul Își dorește un foc aprins fiindcă iubirea este deseori asociată cu focul. Iubirea după Dumnezeu, după împlinirea Legii lui, aduce nerăbdarea și râvna pentru o împlinire și mai autentică. Și e vorba de o nerăbdare în care se prevede acel misterios botez cu care are a Se boteza El Însuși, adică moartea pe Cruce. Înțelegem de aici că iubirea cea adevărată nu e molatecă, plină de zâmbet placid și binevoitor, ci sonoră, vizibilă, care lasă deoparte conveniențele.

Pasajul biblic în care Domnul vorbește cel mai plastic despre vremurile cele din urmă, despre venirea pe nori a Fiului Omului și Judecata de Apoi, se găsește în capitolul al 13-lea din Evanghelia după Matei. Însă un ecou al imaginilor de acolo se regăsește și în această pericopă la Luca. Hristos amintește de semnele pe care oamenii cu bună credință le pot recunoaște. Așa cum se prevede vremea după anumite fenomene: norii venind dinspre apus, adică dinspre mare, în înțelesul locuitorilor din Palestina, înseamnă ploaie, iar vânt de la sud, adică din deșert, înseamnă mare arșiță, tot așa și vremurile din urmă trebuie să poată fi judecate sau mai bine zis intuite de oameni. El întreabă retoric, din ce motiv semenii nu mai înțeleg „vremea aceasta”, altfel spus contemporaneitatea și tot El răspunde: fiindcă oamenii nu mai judecă de la ei înșiși, ci caută indicii în exterior. 

Semnele venirii vremurilor nu sunt cu nimic mai puțin vizibile decât cele meteorologice, numai că ele vin din interiorul omului. Apropierea venirii Fiului Omului se recunoaște atunci când omul se curăță de păcate și devine mai transparent pentru cele ale Împărăției lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, pentru a recunoaște apropierea vremurilor finale, fiecare dintre noi trebuie să își dea seama ce a greșit față de aproapele și să aibă în vedere să se împace cu el la timp. O vorbă din bătrâni pe care o repeta bunica era: „sfârșitul lumii e atunci când mor eu. Atunci nu mai pot schimba nimic și atunci vine judecata”. Din acest cuvânt de mare înțelepciune se poate extrage o concluzie simplă și de bun-simț. Semnele apocaliptice nu trebuie căutate în astre, în cutremure, în boli sau alte catastrofe naturale ori provocate, ci în viața omenească. Cunoscând că viața e trecătoare și foarte fragilă, că azi sunt și mâine poate nu mai sunt, trebuie să mă împac cu acuzatorul atâta timp cât mă aflu pe cale către judecător. Adică, dacă avem ceva de împărțit cu cel de lângă noi, ar fi bine să nu lăsăm să treacă timpul, ca nu cumva ura dintre noi să ne împietrească și să ne despartă definitiv în fața Judecătorului. Fiindcă, ajunși în fața Lui, vom constata că nu mai avem argumente care să ne apere, iar judecata, dincolo de milostivire și nețărmurită dragoste, este dreaptă și, posibil, în dezavantajul nostru.