Omul a fost făcut pentru a fi împărat al creației. Însuși Dumnezeu i-a dat ascultarea de a stăpâni pământul. Numai că omul a căzut din această demnitate. Iar din cauza răutății și a urii față de succesul aproapelui, omul a devenit un viclean care caută să-l subjuge pe aproapele său. Este cazul celebru din Biblie, din cartea Facerii, în care Cain nu numai că l-a urât pe fratele său, dar l-a și ucis. Astfel, poate că în mintea primului om născut pe acest pământ a răsărit un gând cum că el ar fi împărat. A fost însă un împărat fals, dobândind „titlul” printr-o crimă, pătându-și conștiința.

Mai târziu, Sfântul Ioan Scărarul spune că a deveni „împărat în smerenie” este un adevărat titlu. În fond acesta este și mesajul Mântuitorului Hristos când le spune ucenicilor că „cine vrea să fie mai mare dintre voi, să slujească”. Însuși Iisus spune „iar Eu, în mijlocul vostru, sunt ca unul care slujește”.

Regii sau împărații în vechime erau mari prin faptul că aveau sclavi pe care-i foloseau la muncile în folosul comunității, la război drept „carne de tun”, la luptele în arenă pentru a impresiona ochiul unei doamne pe care regele voia să o folosească în anumite scopuri (de obicei politice). Cu timpul, această formă de sclavie a fost redusă la tăcere, ba chiar a fost eliminată. Dar o altă încercare a venit. Până și acum aceasta se numește „sclavie plătită”, adică prestarea unor servicii unui om influent sau a unui patron, pentru a fi plătit. Pe de o parte este o evoluție în bine, dar pe de altă parte este o manipulare a maselor.

În timpurile mai noi, unii oameni au creat instrumente, mașinării, pentru a servi la împuținarea efortului depus de om. Dar aceste instrumente par a folosi omul ca instrument al lor. Astfel, cum poate omul să mai fie împărat, în contextul în care tocmai el este un instrument al instrumentului? Răspunsul este destul de simplu. Se creează impresia/iluzia de că este împărat, când de fapt este un pseudo-împărat de weekend.

Muncind cinci sau șase zile din șapte, în cel mai fericit caz, și fiind un instrument al patronului, care-i arată la fiecare 3 luni unde este și unde trebuie să ajungă peste alte 3 luni, pe o scară de la 0 la 100, omul cade lat în acea ultimă zi în care ar avea șansa să devină „împărat”.

Și să nu ne închipuim că acei patroni sunt „împărați”. Ei fac parte, la rândul lor, din acest lanț, rotițe din același mecanism. Aș îndrăzni să fac o comparație cu jocul Monopoly, în care jucătorul face în așa fel încât să aibă cât mai multe acțiuni, să cumpere cât mai multe căsuțe și hoteluri pe aceeași linie și să-l distrugă pe adversar, precum Cain pe fratele său Abel.

O ieșire din acest lanț ar fi chiar mesajul hristic de iubire a aproapelui și renunțarea la egoul nostru și la auto-percepția de axis mundi. Să revenim la sensul inițial al împăratului: acela de a fi un slujitor al aproapelui.