Trăim în timpul creat. Un timp al părții. Dacă timpul ar fi întreg, atunci el s-ar chema veșnicie sau Liturghie. Timpul întreg este timpul lui Dumnezeu. Pentru că doar El este întreg. Iar Dumnezeu este Împărat peste fiii de Împărat, adică peste împărați. Cine a mai văzut ca un rege să stăpânească peste regi? Dacă un rege nu are supuși, atunci nu mai e rege. Și, totuși, un rege care are supuși nu poate fi și Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este iubire (Ioan 4, 8). El a venit ca să slujească și nu cere să fie slujit (Marcu 10, 45). Iubirea se dăruiește. Ea nu are nevoie de supuși. Pentru că nu ar mai fi iubire.

Dumnezeu e, totuși, Împărat. Dar peste cine împărățește? De vreme ce El este totodată iubire și dăruire totală?

Un om avea doi fii. Erau fii. Nu slugi. Iar omul este Însuși Dumnezeu, căci numai Dumnezeu poate spune: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine”. Căci totdeauna este timpul lui Dumnezeu. Timpul lui tot. Timpul întregului. Și numai Dumnezeu care este iubire poate spune: „Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt”. Domnul „nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3, 34-35), ci dă totul, se dă pe El cu totul, nouă. Pe sluga cea credincioasă peste „toate avuțiile sale o va pune” (Matei 24, 47), iar pe fiul cel mic îl pune „stăpân peste toate” (Galateni 4, 1).

Dacă acest om este Dumnezeu și Dumnezeu trăiește în timpul lui totdeauna, El fiind Împăratul ceresc care pretutindenea este și pe toate le plinește, atunci fiii lui nu puteau fi altfel decât El, ci erau și ei după chipul Lui: întregi și veșnici precum El este. Prezenți în acest timp întreg și veșnic. În timpul lui tot. 

Timpul lui tot este o devenire veșnică. În care nu există parte. Ci doar tot. Domnul este „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Ioan 19, 16) după cum Îl numește Sfântul Apostol Ioan și Sfântul Apostol Pavel (I Timotei, 6, 15).

Dacă e Împărat peste împărați, atunci unde sunt împărații? Și cine sunt ei?

Domnul împărățește peste împărați ca El – asemănători Lui. Întregi ca El. Altfel, El nu poate împărăți. Pentru că ține de ceea ce El este. Ontologic, El nu poate fi altceva decât Unul întreit în Persoane. Pentru că El este „Cel ce se sfarâmă și nu se desparte”. Deci, dacă Domnul împărățește, atunci împărații nu pot fi decât acei care sunt  asemănători Lui. Toți ca unul. Toți întregi ca El.

Și, totuși, un om avea doi fii. Sau poate are trei sau zeci, sute, mii, milioane de fii care nu contează câți sunt, pentru că ei toți au libertatea de a alege: să fie fii – împărați sau fii – slugi. După cum aleg. Partea sau întregul? Sinele sau pe Dumnezeu? Individualitatea sau Unitatea?

Fiii suntem noi toți. Acest întreg al umanității. Adam cel dintâi. Un întreg nedospit încă. După cum alegem. Întregi după chip, dar nu și în asemănare. Întregi după potențialul nostru de a fi împărați și  totuși, neasemănători Lui pentru că ne comportăm precum slugile. 

Noi nu vrem să fim împărați. Noi vrem să fim slugi. Dar nu oricum. Slugi îmbrăcate în haine de împărat.

Noi suntem cei care  stăm „cuminți” în curtea Împăratului și lucrăm în ograda Lui, cu ochii la pământ, la cele de jos, fără a vedea cerul și cele înalte, fiind deci noi, în parte, precum Marta, ratând relația vie cu Dumnezeu – căci nici nu-L vedem măcar. Ratăm totodată și averea Lui, pentru că nu o putem primi, deși „toate ale Lui ale noastre sunt”. Și de ce nu o putem primi? Pentru că a primi ține de relație. Iar pentru a relaționa trebuie să stai față către față. Relaționarea este o alegere. Și o asumare. A sta față către față cu Împăratul  presupune alegerea și deschiderea de a vrea, a primi să fii împărat ca El. Adică una cu El și cu toate ale Lui. Asemănător Lui. Or, numai prin această poziționare corectă, dreaptă, față către față, noi putem  primi averea, harul, moștenirea, veșnicia, Împărăția.

Împăratul ne dăruiește inelul împărătesc al comuniunii, haina cea dintâi, întreagă, împărătească. Și ne încalță. Ca pe niște stăpâni. Având noi pământul, creația sub picioarele noastre. Noi însă stăm cu spatele la El, precum fiul ascultător. Care „ascultă” stând cu spatele. Desculț fiind de Împărăție. Iar El, Împăratul, stă în spatele nostru, cu fața la noi, ca un slujitor. Neclintit. Cu ochi blânzi, iubitori și bătrâni de vreme. Ne așteaptă cu haina cea dintâi pe brațul veșniciei Lui și cu sandalele în palmă. Răbdător. Și, totuși, cu nerăbdarea dorului. Cu dor de comuniune. Și sete de unime. De Euharistie.

Cu spatele, însă, nu se poate primi. Așa cum banii de la bancomat nu se pot scoate cu spatele. Iar a sta cu fața presupune lepădare de sine. Căci sinele nu poate relaționa decât cu el însuși. Sinele întotdeauna stă în sine. Pentru a putea primi, trebuie golire de sine. Pentru a umple buzunarele, ele trebuiesc golite mai întâi.

Suntem slugi desculțe, îmbrăcate în haine de împărat. Nu încape în noi vițelul îngrășat, pentru că suntem deja „îngrășați” în sinele nostru. De aceea vrem ied, să ne risipim. Pentru că atunci când ești plin de tine, ai vrea să desfrânezi, să risipești... să fii capră. Ai vrea să cheltui din ce ai. Dar vrem ied, căci iedul e o risipire cu gândul, în timp ce capra e risipirea cu fapta. Iar gândul nu se vede, așa că... putem părea drepți.

Noi nu dăm înapoi Tatălui „ale Tale dintru ale Tale Ție îți aducem de toate și pentru toate” (de vreme ce toate ale Lui sunt), nu aducem jertfă și mulțumire. Precum Cain. Sau cel cu un talant. Pentru că suntem prea plini de noi ca să mai încapă și Dumnezeu, cum bine spunea Petre Țuțea.

Noi suntem fiul care spune Tatălui: „Da, mă duc să lucrez”, dar nu se duce. Pentru că nu lucrează harul. Dar da, lucrăm pământul! Cu grijile acestei lumi. Noi suntem cei care, la Heruvic, nu lepădăm toate grijile lumii și nu putem primi pe Domnul care „șade pe heruvimi”. Lucrăm această țarină a lumii, țesem haina întunericului și inima noastră e spre cele de jos, întoarsă de la Dumnezeu, desculță de darul Lui. De-am avea „către Domnul”  „sus  inimile”... pentru a putea primi cele de sus!

Noi suntem fariseul. Cel care stă lângă Tatăl – dar îndreptat către sine, lucrând pământul sinelui din noi.

Noi suntem fiul cel mare, cel care risipește de două ori: o dată ființa și apoi averea. Cel care pierde și harul, și darul. Și necreatul, și creatul. El risipește ființa, pentru că nu relaționează cu Tatăl care dintotdeauna e cu el și astfel nu poate primi nici averea, chiar dacă ea este toată a lui. Căci în absența relației cu Persoana, cu Dăruitorul, averea, darul, moștenirea nu există. 

Singura noastră „avere” este sinele nostru. Adică partea. Nu întregul. Și nu ne-am lepăda partea (sinele) pentru a primi întregul (vițelul), nici dacă Tatăl ne-ar ruga. De aceea, El va chema la cina Lui orbii, șchiopii, neputincioșii. Pentru că ei vor să se întregească. Noi, fiii cei mari și ascultători de sine, nu vrem. Rămânem în sine.

Tot noi suntem cei care ne arătăm dorința de a fi în parte. Pe față. Fără scrupule. Ca fiul cel mic și ca Adam. Spune părintele Galeriu: „Când a păcătuit, Adam a căutat şi a primit partea sa de la Dumnezeu. El şi-a văzut goliciunea: adică a văzut că el nu este nimic fără Dumnezeu. Şi Dumnezeu, în milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a făcut haine; l-a îmbrăcat şi l-a izgonit” (Facerea 3, 21).

Avem o sete de a păcătui. De a cheltui averea, harul, moștenirea. O sete de idolatrie. De a știrbi întregul. De a-l distruge. Avem o sete diabolică de a ciobi, ciopli chipul lui Dumnezeu din noi. De a-l face parte din întreg. Și apoi, ca și cum nu ar fi îndeajuns, ne și închinăm părții ca unui dumnezeu. De ce facem aceasta? Pentru că e creația noastră... Am creat și noi ceva. Am ciobit întregul „știrbind corola de minuni a lumii”. Iată chipul cioplit. Suntem noi. Și suntem mândri de noi. De creația noastră știrbă.

Precum fiul cel mic, cerem. Și tot cerem. Dar când ceri, se întâmplă ceva. Atenția noastră merge pe dar, pe nevoia noastră, a sinelui nostru, nu pe Dăruitor. Așa cum predica Părintele Galeriu, „Noi luăm întâi legătura cu darul. De aceea, îi spune (samarinencei): dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce îți vorbește...”, să mergi la dar și să urci. Aici e nenorocirea în sărmana noastră cunoștință și necunoștință: că primim darul și uităm pe Dăruitor. Dar cea mai mare și mai tragică uitare este să-L uiți pe Părintele, pe unicul Părinte și pe Fiul Lui, și darul în Duhul Sfânt al Lui”.

În lipsa Dăruitorului, darul se pierde. Pentru că Dăruitorul este relație și darul Lui este  întreg doar dacă rămânem în relație cu El. La fel și moștenirea, averea. El nu poate să se împartă și nici nu poate să împartă averea Lui căci și averea e întreagă. „Iar El i-a zis: Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?” (Cf. Luca 12, 13).

Fiul cere partea lui de avere. Tatăl dă averea toată fiilor risipitori, dar averea devine parte, adică se împuținează calitativ, nu cantitativ. Tatăl, deși împarte averea, ea rămâne întreagă. El dă toate și totul. Căci tot ce împarte El nu se desparte. Ține de natura Lui, de starea lui existențială.

Averea devine parte atunci când este văzută ca scop în sine și nu ca mod de relaționare cu cel care o dăruiește. Și, fiind fiul în parte, primește în parte. Precum Adam, care vrea să devină ca Dumnezeu fără să fie cu Dumnezeu, așa și fiul cel mic, deși era „stăpân peste toate”, se comportă ca un rob. Se grăbește să fie dumnezeu, dar pierde toată moștenirea, tot darul, tot harul.

Fiul risipitor risipește întregul. La fel ca și fratele cel mare. Unul se risipește stând cu spatele și privind la pământ, iar celălalt se risipește stând cu fața, dar privind la dar. Niciunul nu stă față către față cu Dăruitorul. Amândoi sunt în sine și către sine. După nevoile lor.

Fiii risipitori sunt precum Adam. Pentru ei, Tatăl e ca și mort, nu relaționează cu El și nu folosesc darul pentru a urca la Dăruitor.

„Cine nu adună cu Mine, risipește, spune Hristos”. Vedem că și fiul cel mic adună averea dată lui de Tatăl, dar pare că la Dumnezeu și adunarea ține tot de calitate, nu de cantitate. Astfel că fiul, nerelaționând cu Tatăl, degeaba adună averea căci, de fapt, o risipește. „Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări”. Ca și fiul cel mare, pierde și harul și darul. Și necreatul și creatul. Cheltuie totul. Până la ultimul bănuț. Dar pune toată inima lui în rătăcirea lui. Aici se întrezărește potențialul total al inimii lui. Căci cel ce risipește totul are potențialul și de a aduna toate, căci pe cel „căldicel Domnul îl varsă din gura Lui” (Ioan 3, 16).

Golit fiind acum, caută pe Cel care îl plinește, pe Tatăl. Se pocăiește. Știe că a pierdut dreptul de fiu, dar știe acum și că Tatăl dă toate, căci și argații „sunt îndestulaţi de pâine” la El. Cunoaște că Dumnezeu nu dă în parte, ci El este întreg și, precum cananeanca, fiul cel mic se mulțumește cu firimiturile care cad de la masa Stăpânului, cu puțin, dar un puțin-întreg care preînchipuie Euharistia. Fiul cel mic, pierzând darul, cunoaște Dăruitorul. Intră în relație cu El. Dezbrăcat de haina cea dintâi, se cunoaște pe sine ca fiind gol și, precum Iov, se pocăiește „în praf și în cenușă” (Facerea 18, 27).

Putem spune că darul, averea, harul se împuținează calitativ până ajung energie creată. Sfântul Nicolae Velimirovici, în predica sa despre Fiul Risipitor, ne spune că: „Haina lui (Adam) cea dintâi semnifică toată îndestularea şi frumuseţea darurilor duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinţeniei şi curăţiei în care era înveşmântat Adam, înainte de căderea în păcat şi de izgonirea într-o ţară îndepărtată de Dumnezeu. Această haină este Însuşi Hristos: de aceea este numită cea dintâi”.

Adam era inițial îmbrăcat în haină toată sfântă, adică întreagă. Ca un fiu de împărat. Apoi, prin cădere, haina cea dintâi a pierdut-o, dar Domnul nu l-a lăsat gol, ci i-a făcut de data aceasta „haine din piele”.

Aparent „haine” pare să fie mai mult decât o haină, haina cea dintâi. În realitate, hainele, după cum știm din Facerea, erau din piele. Astfel ne putem da seama că mai mult poate însemna mai puțin atunci când e vorba de a înțelege tainele lui Dumnezeu. Astfel, partea din avere este de fapt averea întreagă, dar e împuținată calitativ, la parte, așa cum haina cea dintâi, cea întreagă și plină de har devine „haine din piele” după cădere. Averea, harul, energia necreată devin prin cădere, energie creată...

În acest sens, pildele cu drahma, oaia și fiul risipitor întăresc faptul că partea este parte nu cantitativ, ci calitativ. Nu este vorba de un procent de 1% sau orice alt procent, ci e vorba tot de 100% dar se pierd calitatea, harul. Energia necreată suferă o transformare, în energie creată, căzută. Căderea este și ea întreagă, dar e sugerată cantitativ când, de fapt, e de natură calitativă. Prin căderea lui Adam, toată creația a căzut, spun Părinții. Noi nu cădem în parte, ci în totalitate. De aceea, când Domnul caută oaia, drahma sau fiul risipitor, El caută tot întregul. Altfel ar fi nedrept. Să lase 99 oi sau 9 drahme deoparte pentru una singură pierdută.

Dumnezeu e drept. Dă totul la toți. Oaia este și ea un întreg, ca și turma. Drahma pierdută valorează cât și celelalte toate. Averea împărțită celor doi fii este și rămâne întreagă. „Toate ale mele ale tale sunt” – spune tatăl, după ce deja împărțise averea fiilor. Dacă toate se împart și rămân toate, atunci Dumnezeu nu poate da în parte niciodată. Pentru că El este întreg. Și veșnic. Și harul Lui este întreg, energie necreată fiind.

Problema este că o oaie pierdută nu este numai un întreg pierdut, ci este pierderea unei relații. Relația este cea care încheagă turma. Care dă unitate turmei. Dar și un mod de a fi. Dacă oaia se pierde de turmă, atunci iese din comuniunea cu turma și cu Păstorul. Iar Împărăția lui Dumnezeu înseamnă comuniune de iubire pentru ca „toți să fie una” (Ioan 17, 21).

Astfel, este de înțeles de ce oaia e la fel de importantă ca turma, o drahmă contează la fel de mult ca 9 drahme și fiii contează la fel de mult în ochii tatălui după cum și averea el le-o dă toată. Fiii sunt cei care reprezintă nu atât averea pierdută, ci relația pierdută. Relația pierdută cu întregul presupune pierderea moștenirii întregi. Ei pierd principiul Persoanei. Fără relaționare, averea nu există. Fără Persoană, ființa nu există. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate dobândi moștenirea întreagă dacă nu devine persoană mai întâi, căci „Celui ce va birui îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3, 21).

Rămâne să alegem ce vrem să fim: împărați sau slugi?

Bibliografie:

1. Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Predici, Editura Sophia

2. Părintele GALERIU CONSTANTIN, 10 Predici ale Pr. Galeriu la 10 ani de la mutarea la cer, Editura Lumea credinței, Ediție din 2013 - Predica la duminica samarinencei

3. SFÂNTA SCRIPTURĂ