„Împărăția Cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12). Aceasta vrea să spună că Împărăția se capătă prin osteneală, străduințe și nevoințe grele; drept aceea o și dobândește numai cel care duce viață ostenicioasă, de nevoitor. Acest fel de viață înseamnă lepădarea oricărei plăceri în drum spre Împărăție. Plăcerile de tot felul îndepărtează de Împărăție; iar în ziua de azi nu ne îngrijim decât de plăceri – rareori sufletești, ci îndeobște trupești: să mâncăm, să bem, să ne veselim, să petrecem și să huzurim întru toate. Împărăției i-au zis: „Te rog, iartă-mă!”, cu toate că în Împărăție este ospăț – și încă așa un ospăț cum niciun om nu s-ar pricepe să pregătească, dar noi avem alte gusturi.

Ceea ce este socotit acolo dulce, nouă ne pare amar; ceea ce e plăcut acolo, nouă ne pare nesuferit; ceea ce acolo veselește, pe noi ne întristează – am luat-o pe cu totul alte căi: și Împărăția, împreună cu cei ce se silesc și pun mâna pe ea, se depărtează de noi. Noi suntem chiar bucuroși, chiar am fi gata să îi gonim ca să plece mai repede, ba chiar se vorbește despre asta; dar cel viclean, nu știu cum, nu izbutește să-și împlinească acest plan.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 105-106)