– Nu cumva, părinte, a zis teologul, pentru Părinții menționați asceza formează un obiect care corespundea temperamentului lor, neputând fi aplicat de aceea tuturor Părinților?

Zâmbind, Ascetul a zis:

– Ce sunt acestea pe care le spuneți, frate? Toți Părinții au fost asceți și aproape toți cei din conducerea Bisericii, au provenit dintre Monahi, continuând și în scaunele lor canonul lor monahal. Epistola Sfântului Atanasie cel Mare către monahul Drakontie nu este o expresie a modului de gândire al Părinților cu privire la Episcopi? De altfel, spiritul ascetic este de proveniență Răsăriteană. Deschideți orice epistolă Apostolică și veți găsi din belșug elemente care recomandă ceea ce noi numim asceză. Însuși Apostolul Pavel, ce a scris despre sine însuși? „Îmi chinuiesc trupul meu și mi-l robesc” (I Corinteni 9, 27). Îmi chinuiesc trupul meu! Închipuiți-vă, dacă un Pavel, în care „trăia Hristos” (Galateni 2, 20), avea nevoie să lupte cu trupul, ce putem să spunem noi, defăimând astfel bunul ascezei? Ce răspundeți la acestea?

– Așa cum puneți chestiunea, preacuvioase, ajungem în mod necesar la concluzia că toți creștinii trebuie să trăiască ca niște asceți. Dar poate laicul, cu grijile vieții lui, să fie și un ascet?

– Să vă răspund, iubitule, a zis Pustnicul. Eu n-am susținut că cei din lume trebuie să fie și asceți, ci că, independent de modul de asceză specific monahilor, învățătura creștină prevede pentru toți creștinii unele nevoințe ascetice și că natura Bisericii noastre este ascetică. Întrucât așa stau lucrurile, în mod necesar fiecare laic trebuie să practice într-o oarecare măsură asceza, care constă din înfrânare, în înțelesul cuprinzător al cuvântului, din post la timpurile rânduite, împlinind porunca „rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) și „privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Matei 26, 41). Și ca să fiu scurt, credinciosul trebuie să depună tot timpul efortul evitării oricărui fel de rău și cel al unei lucrări duhovnicești care duce la desăvârșire. Înainte de toate, creștinul din lume trebuie să lupte fără odihnă cu trupul slab pe care-l poartă. Acestea sunt pe scurt premizele unei vieți duhovnicești, fără de care este cu neputință ca cineva să se țină, prin fire, curat de miasmele lumii. Și cele ce se spun, în timpurile din urmă cu eleganță, credincioșilor despre niscaiva plăceri „nevinovate”, ca și altele asemenea oferite auzului nostru, constituie o artă a satanei, ca să rătăcească, de e cu putință, și pe cei aleși. Plăcere „nevinovată” este o figură de stil absurdă. Nouă ne sunt cunoscute doar plăcerile duhovnicești, ca răsplată a micilor necazuri de bunăvoie pe care le suportăm pentru mântuirea noastră, celelalte sunt pentru suflete o momeală ucigătoare. De altfel, Sfânta noastră Biserică nu spune: „Împărăția lui Dumnezeu nu e mâncare și băutură, ci dreptate și nevoință (asceză) împreună cu sfințenie” (Romani 14, 17), numai pentru monahi, ci pentru toată pleroma care poartă numele de creștin...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 176-177)