„Podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioșilor, lauda prea frumoasă a Timișoarei și cinstea Partoșului” – aceasta este cântarea care animă Banatul, în preajma zilei de 15 septembrie. La capăt occidental de țară, creștinii bănățeni își cinstesc sfântul ce îi veghează din baldachinul Catedralei Mitropolitane din Timișoara, Sfântul Iosif de la Partoș.

Un vlah cu drag de călugărie

Trăitor în secolul al XVII-lea, sfântul bănățenilor este mărturia unei realități la care, de multe ori, istoria închide ochii – românii și românitatea nu au fost niciodată limitate de linia Dunării. Deși astăzi îi numim vlahi, aromâni, machedoni – în realitate, ei sunt românii din sudul Dunării. Din Grecia până în Albania, din Croația până în Serbia și Bulgaria, românii și-au păstrat, atât cât i-a lăsat contextul istoric, limba, portul, dar mai ales credința.

Exemplul cel mai la îndemână ne este tocmai Mitropolitul Iosif al Timișoarei. Se născuse pe plaiuri dalmate, în Croația, într-o familie de păstori vlahi. Iacob, după numele primit în fașa botezului, a îmbrățișat din tinerețe viața monahală. La doar 15 ani, a intrat în slujba Maicii Domnului, la o mănăstire din Macedonia, aflată în preajma lacului Ohrid. În plină renaștere isihastă, ce avea centrul în muntele sfânt al ortodoxiei, fratele Iacov a luat calea Athosului, fiind primit în obștea mănăstirii Pantocrator. Aici a primit numele îngerescului chip – Iosif, nume ce îl va purta în veșnicie.

Cinstea de care s-a bucurat în Athos Iosif Valahul, așa cum urma să fie cunoscut în toată ortodoxia balcanică a secolului al VII-lea, a făcut ca în scurt timp să fie ales egumen și stareț al mănăstirii Cutulmusiu. Rădăcinile l-au chemat aici. Pe românește, mănăstirea se chema Cutlumuș, fiind ctitorită de domnitorul Țării Românești, Vlaicu Vodă. Renăscută și reclădită, mănăstirea i-a fost casă ieromonahului Iosif pentru mai bine de 50 de ani, devenind un colț de românism în Atosul grecizat, de la zi la zi.

Mitropolit, la 80 de ani

Atunci când cei mai mulți dintre noi sunt bunici sau deja și-au încheiat socotelile cu lumea terestră, Iosif Vlahul de la Cutlumuș a fost chemat la o altă slujire. O slujire jertfelnică pentru că, în Banat, românii și ortodoxia lor erau asediați de alte idei și propagande străine. La 80 de ani, a lăsat liniștea mănăstirii sale, pe care o reclădise cu palmele și cuvântul, și a pășit într-o parte a lumii în care sărăcia, nedreptatea și asuprirea erau acasă.

În anul 1650, Iosif Vlahul a primit taina Sfintei Hirotonii în treapta episcopală, devenind astfel Mitropolit al Timișoarei. Nu a fost ușoară păstorirea sa, semnele arătându-se încă din timpul călătoriei de la Carlowitz la Timișoara. La trecerea Dunării, caii trăsurii nu voiau în niciun chip să urce pe podul umblător. Povestesc izvoarele că înșuși Mitropolitul a coborât, luând caii de hățuri și trecând astfel Dunărea.

Bucuria poporului ortodox de a avea păstor s-a manifestat încă de atunci, când Sfântul a pus piciorul pe pământ timișorean. „Apropiindu-se Sfântul Iosif de cetatea Timișoarei, a fost întâmpinat cu mare alai. Și, pe când în dangătul clopotelor se îndrepta spre biserică, iată că a fost scos înaintea mitropolitului un olog de 20 de ani în suferință, peste care punându-și el mâinile, și cu multă umilință rugându-se Stăpânului Hristos, îndată se făcu sănătos. Mulțimea, văzând minunea, s-a spăimântat și, îngenunchind în fața lui, cu lacrimi îi saruta veșmintele”.

Timp de trei ani au curs minunile în cetatea Timișoarei

Numit încă din timpul vieții „Iosif cel Sfânt”, mitropolitul s-a dovedit a fi omul rugăciunii și al smereniei, o continuare a vieții sale ascetice, pe care a îmbrățișat-o încă din copilărie. A lăsat mănăstirea sa dragă, dar nu părăsit viața de mănăstire, chiar dacă se afla în centrul Timișoarei. Viața sa curată a făcut ca Dumnezeu să-i asculte rugăciunile pentru comunitate. Memoria timișorenilor, din neam în neam, a păstrat imaginea unui bătrânel „tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune”.

„Odată, pe când săvârșea Sfânta Liturghie, în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timișoara, a izbucnit un mare foc în partea de apus a orașului. Un vânt puternic întindea părjolul cu repeziciune asupra întregului oraș. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieșit în fața bisericii, luând cu sine Sfintele Taine și, căzând cu fața la pământ, și cu toată puterea cerând îndurare lui Dumnezeu, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi, întunecând tot cerul, o ploaie s-a vărsat până a stins cu totul focul”. Aceasta este doar o smerită relatare a bănățenilor, despre Sfântul lor.

Simțindu-se îngreunat de povara anilor, Mitropolitul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timișoarei, restul vieții petrecându-l ca simplu monah la Mănăstirea Partoș, așa cum este mărturisit de o însemnare făcută pe foile unui Minei slavon din anul  1529: „Această carte este a domnului Mitropolit Iosif al Timișoarei, la anul 1655… care de bunăvoie a părăsit eparhia, retrăgându-se în mănăstirea Partoș, unde a trăit câțiva ani și apoi s-a mutat la viața veșnică, unde sfinții se odihnesc”.

Sfântul Iosif de la Partoș, Mitropolitul Timișoarei, a rămas peste veacuri un exemplu de simplitate desăvârșită. Un om care a cunosct pribegia și drama de a fi român, departe de românismul nord dunărean. O pecete pe care a purtat-o în suflet, până când a avut șansa să pecetluiască cu ea. Și a pecetluit un întreg oraș cu bunătatea și minunile sale… și încă îl pecetluiește!