Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu... (Marcu 1, 1-8)

Suntem în Ajun de Bobotează, prin această Evanghelie. Evanghelistul Marcu începe scrierea sa evitând, parcă din pudoare, nașterea după trup a Mântuitorului și decupează parcă icoana Mântuitorului purtându-ne direct la apele Iordanului, la întâlnirea cu Ioan Botezătorul. 

Iordan. Râul care coboară. Născut din patru izvoare între zăpezile și roua Hermonului, curge pe o Vale mai amplă decât firul său de apă. Iordanul are o lungime de 215 km, iar valea sa, cu o arhitectură de meandre incredibilă, are 320 de km. Mult? Puțin? Se varsă în Marea Moartă, după ce străbate lacul Huleb (Merom) și Tiberiada. O pantă de curgere de 185 de metri, ajungând în dreptul Mării Moarte la 390 m sub nivelul mării. Deși are doi afluenți, Yarmouk și Yabok, nu de acolo își trage apa lină ce se pierde în sărătura minerală a Mării Moarte. Pare că vine de Sus, din inseparabila graniță a Hermonului cu Cerul. Un soi de linie în palmele poporului lui Israel, bătucite de istorie și luptă, de greutatea vremurilor. Acolo a ales Ioan, verișorul dinspre mamă al Mântuitorului, să-și plinească misiunea de vestitor al Acestuia. Sărbătoarea Ajunului, Bobotezei și a Soborului Sfântului Ioan sunt toate una singură. Ba în vechime acestea erau unite toate sub un singur nume, Sărbătoarea Teofaniei, purtând în ea și Crăciunul, Nașterea Domnului. O sărbătoare de multe zile, tocmai pentru a ilustra și în temporalitate umană importanța dumnezeiască a acestor sărbători. Un ecou se păstrează în minunatele rugăciuni ce se rostesc la Sfințirea Mare a Apei (Agheasma), când preotul amintește că l-am văzut pe Dumnezeu-Prunc născându-se, cerând binecuvântare cerească să-l vedem și la apa Botezului. Pentru că, an după an, Biserica readuce, ca într-un serial, aceleași personaje și faptele lor de viață pentru a ne redescoperi temeiurile credinței, inegalabila dragoste a lui Dumnezeu pentru noi, filtrele cunoașterii Sale.

Marcu, atunci când dă dintâi Evangheliei sale o formă coerentă, o face în limba aramaică și o construiește asemeni unui catehism pentru cei care nu știu nimic despre Hristos.  Un catehism, un ghid de predicare a creștinismului pentru cei care ar fi vrut să-i ajute pe păgâni să înțeleagă. Cei mai mulți cercetători o așază în jurul anilor 65-70 d.Hr. în mijlocul comunităților ce își dezvoltau viața duhovnicească la Roma ori în împrejurimi (Rudolf Schnakrnburg, Vangelo secondo Marco, vol. I, Citta Nuova Editrice, ed.4, 1983, 8-9). Imaginea pustiei în care propovăduiește Ioan mărginită de firul răcoros al Iordanului era tabloul prin care scriitorul deschidea povestea vieții Mântuitorului unor oameni zdrobiți în căldura de deșert a Romei, răcoriți în Tibru, încărcatul de istorie frate european al Iordanului.

Chipul lui Ioan domină apele Iordanului. Ceilalți evangheliști ne dau amănunte asupra modului său de a fi și a se purta. Sunt fragmente de icoană ioaneică, a celui care a trăit spre a fi Înaintemergător: Matei 3.1-11; Luca 3.1-18- care este și Evanghelia a doua din Duminica acestui an, Evanghelia din Ajunul Bobotezei; Matei 3.13-17; Ioan 1.29-34. Nu este o insistență fără sens în prezentarea lui Ioan, numit de noi, creștinii, Botezătorul. De persoana sa se leagă apropierea de Iordan a Mântuitorului. De misiunea sa, propovăduind pocăința și apropierea Împărăției lui Dumnezeu, se leagă coacerea vremii pentru a fi acceptată învățătura Mântuitorului. În același timp Ioan, în fond rudă cu Dumnezeu cel Întrupat, înțelege cel mai bine că el nu este Dumnezeu. Nu. Nu este el Mesia. Are această conștiință remarcabilă de a nu confunda misiunea de la Dumnezeu cu interesele proprii. De aici și însemnătatea lui în viața oricărui slujitor al Evangheliei. El este ecoul unei așteptări. Care se împlinește.

Predica sa, simplă și curată asemeni sufletului poporului căruia-i vorbea, este sintetizată de Marcu astfel: „Și propovăduia zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu 1.7-8). Simplitatea aceea care pune pe gânduri. Îmbrăcat în haină aspră din păr de cămilă, încins cu piele împrejurul mijlocului, hrănindu-se cu lăcuste și miere sălbatică – amănunte folosite de Marcu tocmai pentru a sublinia asceza, postirea omului acestuia – Ioan avea să împlinească misiunea sa. Să boteze pe Hristos. Să vadă cerurile deschizându-se, Duhul lui Dumnezeu ca un porumbel coborând peste Hristos. Să audă glas din cer binevestind că Iisus este Fiul cel iubit al tatălui întru care a binevoit. Dar misiunea lui nu se încheie decât prin moartea lui. În Sevasta. Acolo unde se păstrează până astăzi ruinele palatului lui Irod. Coloane din vechile săli și o sală-amfiteatru. Poate că e sala unde Salomeea și-a unduit trupul pentru a-i pierde mintea regelui. Mintea regelui tulburat la schimb cu capul lui Ioan, Botezătorul. De pe creastă privește spre noi rămășițele dumnezeului celui fals, templul lui Baal. Acela de care Ilie râdea că nu răspunde la chemările preoților săi. Acela despre care Ioan a mărturisit cu viața că nu este Dumnezeu. Aproape de palatul lui Irod se păstrează temnița în care Ioan a primit mesajul de la Hristos prin ucenicii săi. Și cărora le-a dat poruncă să urmeze pe Domnul. Încăperea în care a fost ținut și decapitat poartă încă sunetul ruperii oaselor celui care este iconizat de Ortodoxie ca un om cu aripi de Înger. Adică fără de oase. Nu departe de locul acesta, fântâna lui Iacob. Și mai aproape iezerul celor 40 de mucenici din Sevasta ce vor urma în istorie modelul de rezistență al Sfântului Ioan Botezătorul.

Sfântul care și-a pierdut capul de dragul adevărului. Străbătând mai apoi istoria cu propriul cap în mână, dar și încurajându-ne, zâmbind diafan ca apele Iordanului, de pe chipul ce-i însoțește propria purtare de cap. În apele Iordanului, la momentul Botezului, Domnul Hristos își așază picioarele în undele transparente ale Apei care coboară. Pe fundul râului, un răvaș se rupe sub greutatea fragilă a Fiului lui Dumnezeu. Era testamentul lui Adam ce se făcuse rob răului, zapisul prin care se da prins. Până astăzi cel rău asmute oamenii pe robia noastră în Hristos, cea mai dulce robie din toate.

Uneori, asemeni lui Ioan Botezătorul, ne pierdem capul pe tipsiile celor puși pe rele. Dar sufletul ne rămâne întreg. Și ne cresc aripi ca de Înger. Începutul Evangheliei despre aceasta este. Un om primește pe Dumnezeu-Omul la Iordan pentru ca omul să aibă putința de a fi Dumnezeu. Prin Botezul Său, Domnul deschide botezul nostru, al fiecăruia în parte. Și Iordanul devine râul-cristelniță al lumii. Și prin el apa întreagă se face Iordan.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie