Suntem, la început de an calendaristic, așezați dinaintea personalității Sfântului Ioan Botezătorul. Evanghelia de la Marcu se deschide cu prezentarea sa și a propovăduirii sale din perspectiva unui israelit care dă mărturie despre Iisus Hristos ca Mesia dinaintea altor israeliți. De aceea nu pornește scrierea sa cu mărturia directă despre Domnul Hristos ci, mai curând, cu această „acoladă” care unește Vechiul Legământ cu Noul Legământ. Un om-acoladă, a cărui mărturie umple de sens mărturia Domnului și împlinește prin acesta proorocia lui Maleahi (3, 1) ca și aceea din Isaia (40, 3) în care se vestește că un înger al Domnului trimis de Dumnezeu pregătește calea lui Mesia. Glasul lui vestește din pustie: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Marcu 1, 3). Și nu este mai frumoasă icoană a Sfântului Ioan Botezătorul decât acesta de pregătitor al căii Domnului, de îndreptător al cărărilor Sale. O face cu discreția puterii pe care o degajă, chemând oamenii la pocăință și botezându-i spre iertarea păcatelor. Făcând din Iordan o mare scăldătoare a iertării. Iritând prin acesta oamenii templului care se văd anulați prin profetismul lui Ioan. Un profetism care coboară din grila de purificare a Templului – cu jertfe și eforturi dificile pentru cei săraci – iertarea păcatelor mai aproape de popor, mai în mijlocul poporului. Nu-i de mirare că îi vor moartea.

Ceea ce este, însă, de mare însemnătate în viața Sfântului Ioan Botezătorul este că niciodată nu lasă loc de confuzie. Spune limpede, cu subiect și predicat, că nu este el Mesia. Iar când oamenii încep să își crească emoția pe seama prezenței lui, el insistă: „Vine în urma mea Cel Ce este mai tare decât mine. Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor” (Marcu 1, 7). O dublă smerire. Cel din urmă sclav al casei se pleacă să ajungă să slujească Celui dintru înălțime. Metaforă? Nicidecum. Conștiința misiunii celui din urmă profet al Legii Vechi și celui dintâi al Noului Legământ. A cărei tresărire dintâi este în pântecele mamei sale, Elisabeta, la întâlnirea cu Maica Domnului. Căci Ioan este Vestitor cu mult înainte a de vedea fizic pe Cel Nevăzut. În taina unei Întâlniri care și astăzi scapă unor explicații raționale. În taina unității firii umane cu cerul, în raiul iubirii mamelor alese.

Pentru a arăta diferența dintre el și Mesia ce va să vină, Ioan cel cu haina din păr de cămilă și cingătoare de piele, ascetul ce se hrănea cu lăcuste și miere sălbatică, spune răspicat: „Eu v-am botezat pe voi cu botezul apă, El însă vă va boteza cu Duhul Sfânt” (Marcu 1, 8). Ioan vorbește despre un botez al pocăinței, mutând parcă bazinele spălării rituale din cresta Templului în Valea Iordanului, făcând din Iordan o colimvitră a pocăinței. Hristos, însă, dăruiește un alt Botez. Acela al iertării, al rezilienței – cum i-ar spune modernii – cu darul lui Dumnezeu: Împărăția Cerurilor. Fascinantul Ioan nu ține să strălucească împotriva lui Dumnezeu, furând din strălucirea Aceluia pentru ca el să se dea ceea ce nu este. Știe deplin cine este și Cine l-a chemat să mărturisească. Textul lui Marcu, deși este scurt, este relevant pentru decența simplă și eficace a Înaintemergătorului. Este Duminica aceasta o Duminică a Înaintemergătorului care se va dovedi a fi și Botezător. Biserica ține să descrie lucrările sale separate, dar nu despărțite în sens. Sensul este descoperirea mesianității Mântuitorului Hristos. Apartenenței Aceluia la un neam al Așteptării care se împlinește profestic și cu efortul Înaintemergătorului.

La vremea în care oamenii își construiesc identități și conținuturi de identitate false pentru a putea străbate în lume, Ioan e lecția asumării unei misiuni. O va spune la vremea potrivită, prin cuvintele cheie ale acestei asumări: „Eu scad, pentru ca El să crească!”. Cine Se folosește de Dumnezeu doar pentru a crea senzația că este important și că el crește vine în opoziție cu icoana aceasta a smereniei asumate. A smeririi prin conținut de misiune. Dacă Ioan uzurpa prezența și Venirea lui Hristos în mijlocul poporului dându-se pe sine a fi Mesia? Irod se construise ca un astfel de fals-mesia forțând limitele, definindu-se drept un mesia cu susținere politică. La fel, o făceau și alți câțiva în vreme și o vor face Ana și Caiafa, oameni ai structurii religioase care încearcă să manipuleze politicul în favoarea mesianității din mintea lor. O minte găunoasă care naște o iconologie găunoasă. Care construise în adâncuri o mesianitate dependentă de templu ale cărui foloase le trăgea clasa ritual-religioasă. De aceea, Ioan nu e iubit. Este vânat și turnat apoi de sicofanții Templului tot puterii politice care îl va decapita. Au putut decapita omul, dar nu și Iordanul ce-i păstra glasul care chema la pocăință. Au putut decapita omul, nu și vestirea lui care trece de pe buzele sale de om pe acelea ale lui Hristos, Dumnezeu-Omul.

Sfântul Marcu – reprezentat alături cu un leu deseori, semn discret al profeției, dar și cu aripi împrumutate din slujirea îngerească a lui Ioan – alege să-și deschidă povestea Evangheliei sale scrisă în aramaică prezentând pe Înaintemergătorul Domnului care se vădește a fi și Botezătorul Mântuitorului. Știa precis cum și pe cine aștepta poporul. Îl descrie cu amănuntele profeților și cu slava unuia al cărui glas încă mai răsuna în undele de apă ale Iordanului. Iordanul, ca o Mare Roșie pe care Hristos o va împărți în două. Un mal al pocăinței, spre Ierusalim și un altul al iertării, spre Neamuri. Să ne bucurăm! De Iordan se apropie Mielul lui Dumnezeu!