Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace, acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci când avem multe de spus, ci atunci când îi spunem: „Nu pot trăi fără Tine, de ce eşti atât de crud, atât de tăcut?” Faptul de a şti că ori îl găsim, ori murim, asta ne face să ne căutăm scăparea la locul în care ne aflăm în Prezenţă. Dacă ascultăm ceea ce inimile noastre ştiu despre iubire şi dacă nu ne temem de deznădejde, vom afla că biruinţa este întodeauna de cealaltă parte a deznădejdii. Şi mai este timpul acela în care avem un dor al inimii după Dumnezeu însuşi, nu după darurile Lui, ci numai după El. Este multă tristeţe în ochii care încep să vadă şi care cercetează infinitul, adeseori în mijlocul împlinirii şi a fericirii. Este vorba de un dor de casă, după un cămin care nu poate fi localizat geografic, acel cămin în care se găseşte iubirea, plinătatea şi viaţa.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Scoala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, pp. 25-26)