N-am știut niciodată cum să încep un text despre Început. Recitind introducerea Evangheliei de la Ioan, mi-am dat seama că nimic din ce numește Dumnezeu ca „început” – acel teribil „La început”/ ein archi – nu are legătură cu superficialitatea noastră în ce privește începutul. De aceea îmi îngădui când schimbăm filele din calendar să vă scriu aceste gânduri. Ca o scrisoare. De liniște. Nimic din ce facem nu se leagă de începutul ce-l știm. Ne naștem cu mult înainte de naștere. Murim cu mult după moarte. Un soi de continuă așezare în Început. De aceea, atunci când auzim că trecem peste ani, descoperim real că noi trecem. Nu anii. Că se înnoiește anul numai dacă noi, noi trecătorii fără început, suntem dispuși să înnoim ceva în viețile noastre. Asemeni copiilor care par că se restartează cu fiecare... început de an școlar, promițându-și să fie mai buni, mai atenți, mai cuminți. Iar noi nu avem curaj să le spunem că îi vrem să-și reînceapă mereu copilăria. Să și-o trăiască mereu și mereu. Ca o reîmprospătare continuă. Fără limite dureroase.

Dintre începuturi sunt unele de care ne reamintim. Altele le intuim numai. Pentru cele din urmă, exemplul cel mai la îndemână ne este zâmbetul mamei. Intuim că este acela din prima zi când ne-am văzut. Zâmbet către zâmbet. Iar aerul Raiului poartă cu sine gustul laptelui mamei din primele clipe de viață abia începută. Pentru cele dintâi sunt gesturile camaraderiei, ale încrederii, ale iubirii. Irepetabile, dar mereu aceleași. Cu un soi de cod special încastrat în adâncuri. În filamentul de diamant în care își ard intensitatea. Nu e simplu. Începuturile noastre mor. De cele mai multe ori rămân ca niște artefacte obosite în colțul ochilor și al buzelor. Obosiți să o tot luăm de la capăt, renunțăm. Începutul renunțării e și el mai vechi decât pare. Este legat de prima demisie a oamenilor în Rai. Adam și Eva care se ascund în tufișurile aflate la îndemână, peste mână de pomul cunoașterii binelui și răului... Au demisionat din veșnicia vieții. Dar în planul aceleași teologii intervine Hristos. Cel fără Început care se naște după Trup în mijlocul nostru, al omeniei noastre. El ne spune că începutul este pentru om înnoire, reasumare, ieșire din alienare. Iar semnul începutului de acest soi este Crucea, semn de viață și moarte, dar și de Înviere. Mai ales de Înviere. Pentru aceea a începe înseamnă a te odihni în credința că totul se poate înnoi, restaura. Și prin mine, oricât de derutat aș fi, reîncepe o lume în care începutul poartă spre veșnicie. Atât de minunat o spune aceasta Sfântul Inochentie al Penzei: „Mărturisiți-vă mai simplu și mai smerit, însă în liniște, nu în tulburare, nu în pripă și cu râvnă peste măsură. Totul trebuie să crească treptat, încetul cu încetul. Nimic nu trebuie să se petreacă în afara legilor înaintării treptate, în afara legilor liniștii, în care odihnește Dumnezeu. El Însuși este liniște, și ca atare trebuie să mergem la El în liniște. Ca să nu rămâneți pe loc, nefăcând nici un pas înainte, mergeți zi de zi câte puțin. Băgați de seamă zilnic, cu luare-aminte, ce faceți, ce făceați și ce ați făcut. Zilnic puneți-vă înaintea Domnului pe cât vă stă în putere, cu dreaptă judecată, cu conștiința curată, cu gânduri simple. Repetați preasfânt numele Lui cu frică și cu dragoste, cât puteți de des, în singurătate sau în mijlocul oamenilor.” (vol. „Fiecare om este născut pentru Cer”, Ed. Sophia, ediția a II-a, 2019, p. 90).

Cu alte cuvinte, începutul este mereu de partea noastră, ne ajută să conștientizăm lucrarea lui Dumnezeu în viețile noastre. În propriile noastre alegeri ori ratări din viață. Pentru că a începe nu poartă cu sine un certificat de garanție interioară. Nu are termen de valabilitate prescris. Poate că e momentul să învățăm să gândim începutul ca un nou orizont peste care Dumnezeu ne așează stăpâni. O stăpânie de robi smeriți, cuminți în lucrarea lor. Ce am învățat în anii din urmă ține de lecția aceasta. O Țară – mai ales ca a noastră – nu poate să fie așezată la început prin dărâmare, prin claustrarea vocațiilor. În fapt, fiecare început pe care-l trăim ca persoane propune câte un nou început colectivității, comunității din care facem parte. De aceea cei care nu trăiesc nicicum comuniunea-comunitatea și își hrănesc opțiunea politică din independențe închipuite nu ajung niciodată să propună un nou început. Pentru că ține de acordul cu timpul liturgic, timp al comuniunii prin excelență, descoperirea puterii de a reconstrui începuturile care contează. Uneori fiind mai important să continui cu demnitate ceea ce s-a făcut cu demnitate decât să înnoiești mediocritatea cu aere de mare demnitate a începuturilor. De aceea pun gândurile acestea început pentru noul an. Pentru a pricepe, împreună desigur, că e nevoie să ne reînnoim valoarea lui Astăzi, timpul începutului prin excelență. Și că acest Astăzi nu este doar un timp ci și o stare, un mod de a fi început vieții.

Înnoindu-ne în virtuți. Fără aceasta orice început are sfârșit. Să nu fie!

Sursa: COOLT NEAMȚ