Începuturile au trăsături comune cu sfârșiturile, ambele trecând prin aceeași perioadă ușor neclară a neștiinței, neputinței, neînțelegerii. Începuturile și sfârșiturile se caracterizează prin șovăială și emoție sinceră, marcând intrarea ușor împleticită în negurile specifice altor zări. Iar cel care cade pradă schimbării, sub povara acestor momente, devine o imagine a felului în care sufletul său percepe modificarea de... peisaj.

Sunt oameni care își doresc să existe altfel. Care își imaginează că, în alte circumstanțe, ar putea avea o evoluție diferită (desigur, mult mai bună) și ar putea găsi facil un loc călduț sub soare. Lucru interesant, cei mai mulți dintre noi își proiectează în minte o imagine idilică a schimbării și a modificărilor aduse de aceasta, ca o încetare ori măcar o ușurare a greutăților inerente traiului onest în această lume.

Sub razele firescului, suntem cu toții expuși schimbării – iar existența noastră rămâne, întotdeauna, tributară speranței în apariția salvatoare a unei modificări. Una pe care o confundăm cu „mai binele”, fără a vrea să credem că începuturile ori sfârșiturile pot aduce altceva decât ieșirea dintr-o situație grea.

Viața însăși este o înșiruire de schimbări perpetue. Cuvintele devenirii sunt cu greu inteligibile, atunci când doar modificarea prezentului – în bine, insistăm să credem – este cea care ne interesează, fără a căuta să înțelegem logica existenței și să reținem că evoluția noastră către îndumnezeire este cea care contează, nu măruntele transformări care, peste timp, la rândul lor, vor cădea pradă… schimbării.

Evoluând doar între începuturi și sfârșituri, un interval deloc generos și aflat în continuă schimbare, nu înțelegem dinamica modificării altfel decât ca fiind o greutate suplimentară pe un drum către cine știe ce himere. Țintele acestei călătorii sunt, astfel, mereu altele, îndepărtate și neclare, sălășluind printre piscuri scufundate în negură. Iar țelurile imediate pot fi, întotdeauna, supuse transformării, împingându-ne către o permanentă căutare, în intervalul dintre ceea ce suntem și ceea ce am putea fi.

Adevărul este că tot acest joc neîntrerupt al schimbării devine un izvor nesecat de instabilitate, ca o permanentă piedică în calea devenirii, un obstacol deloc de netrecut, dar așezat, descurajant, exact acolo unde orice mișcare suplimentară pare a depăși în intensitatea efortului mitul lui Sisif. Iar dacă ne lăsăm în voia balansului între începuturi și sfârșituri, fără a pune la îndoială seriozitatea și utilitatea demersului, ajungem să rătăcim, dincolo de drum, prin hățișuri. Viața noastră devine o oglindă a inerției melancolice sau, dimpotrivă, a entuziasmului nejustificat, în timp ce punctul terminus rămâne țintuit în abscons.

Avem nevoie de divin. De credința sinceră, care duce la existența netulburată aici și acum, nu într-o permanentă frământare a perpetuei schimbări. Avem nevoie de o constantă în viața noastră, una care să justifice strădania de a păși, zi de zi, către un țel neschimbat. Și, dacă vom ști să protejăm umanul din noi, vom înțelege cât de important este ceea ce avem, nemaifiind nevoie să îmbrățișăm începuturi și sfârșituri, din nou și din nou, într-o succesiune maladivă a transformărilor inutile.

Avem nevoie de Dumnezeu. Iar această nevoie, odată împlinită, vine să canalizeze dezvoltarea firească a omului, întru divin, către desăvârșire. Nu este un drum ușor, dar îndumnezeirea, ca stare, nu reprezintă un dat, o sinecură, ci încununarea unei strădanii de o viață – conștientă și asumată – proiectată în veșnicie. Așadar, dincolo de schimbări, există un țel constant, care nu poate fi atins prin pășirea împleticită în negurile altor și altor zări, prin veșnice începuturi și sfârșituri.