Dar eu, ticălosul, încrezându-mă mai mult în mine decât în cugetul teafăr al Părintelui meu (Starețul Vasilisc), nu m-am mai dus cu el la cules de mure, ci am rămas singur în chilie, punându-mă la un post și mai aspru și petrecând încă mai multă vreme în rugăciune și citire. Care a fost dar urmarea nesupunerii mele față de Părintele meu și împotrivirii față de el. Desăvârșita nepăsare față de rugăciune și față de orice lucrare plăcută lui Dumnezeu, răspândirea gândurilor, mâhnirea, judecarea Starețului meu și o oarecare înstrăinare de el, precum și un cuget ce lâncezea apăsat de o grea povară. Curând, văzându-mă în acea stare, am început să deznădăjduiesc. Dacă, prin mila lui Dumnezeu și pentru rugăciunile Părintelui meu, nu mi-aș fi dat seama de greșeală, aș fi căzut într-o stare de deplină înșelare și moarte duhovnicească. Am început să mă căiesc cu amar, dându-mi seama ce cumplit este ca, atunci când trăiești în ascultare față de un Stareț, să te îndepărtezi de felul său de a gândi. Când mai apoi Starețul a venit în chilia mea am căzut la picioarele sale cu lacrimi de pocăință, cerșindu-i iertarea. Cu mare bucurie el m-a îmbrățișat, precum odinioară tatăl pe fiul cel risipitor, și cu dragoste m-a iertat. Și numai ce a rostit cuvintele de iertare, că m-am și simțit preschimbat dintr-o dată, căci toate simțămintele întortocheate ale vrăjmașușlui au pierit precum fumul și îndată m-am simțit din nou în aceeași stare sufletească de mai înainte, adică în pace, fericire, dragoste și supunere față de Părintele meu duhovnicesc. (Starețul Zosima)

(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, pp. 59-60)