Dragostea mare de Dumnezeu nu suferă lumea, nu iubește tovărășia, caută însingurarea. Această dragoste a mânat mii de suflete să se depărteze de la calea cea largă a lumii în adâncul pustiei. Ca să se vadă singuri cu Domnul lor iubit. Ca să aibă întâlnire de taină cu Făcătorul lor, Care este întreg dragoste, și după nume și după ființă. Dar, mai înainte de toate, ca să se învrednicească de această vedere și de această întâlnire.

Monahii și monahiile iau asupră-le și postirea și osteneala și înjosirea și privegherea și sărăcia și ascultarea și toate celelalte făgăduințe numai și numai pentru a se învrednici de această întâlnire cu Domnul lor. Iar pe această cale strâmtă sufletul se învrednicește de această întâlnire atunci când se slobozește, se curățește și se împodobește. De ce are a se slobozi sufletul însingurat? De toate legăturile și împătimirile pământești. De ce are a se curați? De toate așa-numita dragoste trupească și pământească, de dragostea față de trup, față de rude și prieteni, față de satul sau orașul său, față de avere, îmbrăcăminte, hrană, podoabă ș.a.m.d. Prin ce are a se împodobi sufletul? Numai și numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde în sine toate celelalte podoabe, tot mărgăritarul credinței, tot argintul nădejdii și toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuți. Trupul uscat de postiri al monahului slujește drept acoperământ tocit și ușor al acestei nemăsurate bunătăți cerești.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Editura Sophia, p. 18)