- Părinte, atunci când nu le dau dreptate altora pentru vreo faptă a lor, aceasta înseamnă că am o inimă înăsprită?

- Nu le dai dreptate altora şi te îndreptăţeşti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va îndreptăţi. Se poate ca într-un anume moment inima omului să se facă asemeni pietrei atunci când o întâmpini cu răutate, şi în alt moment să devină foarte gingaşă atunci când o întâmpini cu dragoste. Să dobândeşti inimă de mamă. Vezi, mama pe toate le iartă şi uneori se face că nu vede.

Cine face lucrare duhovnicească corectă află circumstanţe atenuante pentru toţi, tuturor le dă dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptăţeşte, chiar şi atunci când are dreptate. Totdeauna spune că este vinovat, pentru că se gândeşte că nu pune în valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pildă, pe unul că fură şi se gândeşte că şi el însuşi, dacă nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decât acela, şi spune: „Dumnezeu m-a ajutat pe mine, însă eu mi-am însuşit darurile Lui. Şi acesta este un furt mai mare. Diferenţa este că furtul aceluia se vede, în timp ce al meu nu se vede”.

Astfel se osândeşte pe sine şi judecă cu îngăduinţă pe aproapele lui. Sau dacă va vedea la altul o neputinţă, fie mică, fie mare, o justifică punând gânduri bune. Se gândeşte că şi el însuşi are multe neputinţe pe care le văd ceilalţi. Pentru că de caută cineva află multe „strâmbături” în el însuşi, aşa încât să-l poată îndreptăţi cu uşurinţă pe aproapele. Câte şi câte nu am făcut! Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, III, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 92-93)