Demult tânjesc să aștern aceste gânduri-simțiri în cuvinte. Totul a pornit de la momentul când, revăzând filmul Patimile lui Hristos, am izbucnit iarăși în plâns la momentul când Maica Domnului, văzându-și Fiul căzând cu durere pe Drumul Crucii, își amintea cum a căzut când era mic prunc bălai, iar ea a alergat să Îl cuprindă, să Îl aline. Nu pot rezista niciodată acestei clipe. Nu pot. Și caut mereu cauza prin labirintul inimii mele călătoare prin atâtea experiențe de viață...

Câte dintre noi, mamele, nu am făcut acest gest de atâtea ori în copilăria pruncilor noștri?! Cu siguranță toate știm cu inima ce înseamnă acel moment când copilul se lovește și pieptul ne tresaltă pentru el, iar apoi liniștea... Liniștea pe care Dragostea lui Dumnezeu o pune în acest piept, liniștea când ținem copilul în brațe și îi topim plânsul în iubire și siguranță, când îl tămăduim pe dedesubt cu dragostea maternă și lui îi este de ajuns să audă: sunt aici... sunt aici... Mama devine liniștea lui, siguranța de nezdruncinat, tihna și alinarea. 

Dar aceste clipe au trecut demult pentru copiii cei mari ai mei. De ce în inima mea lucrurile rămân la fel? Înțeleg să simt astfel pentru cei mai micuți, dar nu, inima mea este aceeași pentru fiecare dintre ei. De fapt, este aceeași pur și simplu... Cine este această mamă dinlăuntrul meu?! Cine strigă acolo, în adâncul ființei, acest suspin, aceste bătăi de inimă, aceste cuvinte de alinare? Și cine este copilul acela pe care simt nevoia să îl cuprind, să îl alin, să îl iubesc nespus?! 

Nu știu... Dar în noaptea de Înviere, Gheorghe adormise atât de frumos la pieptul meu. Apoi s-a revărsat pe braț, iar chipul îi strălucea parcă de lumina Învierii. Așa cum era el, îmbrăcat în cămășuța albă brodată național, cu chipul lui alb, rumen în obrăjori de căldura mamei, dormea chiar ca un prunc alintat. Iar Sfânta Liturghie își revărsa și ea harul Învierii peste noi...

Îmi aminteam de vorba lui Nicolae: Când eram mic, „Hristos a înviat!” era definiția fericirii mele! Ce frumos a spus el, ce curat simțea... Învierea și perioada pascală erau lumina și strălucirea copilăriei lui. Retrăind acum aceste clipe, aievea păreau să se scrie în suflet, în cartea Vieții, frânturi din Cronicile Veacului ce va să fie... Cronicile Veșniciei...

Și privind așa, cu lacrimile șiroind pe obraz, când la Părinții înveșmântați în alb, când la strălucirea Învierii, când la chipul lui Gheorghe, mă gândeam: cum oare S-o fi odihnit si Pruncul Emanuel pe brațele Maicii Sale? Mă miram cum, în curăția lor, pruncii sunt cumva icoana vie a Chipului lui Dumnezeu, acea Asemănare după care am fost creați... Și astfel era ca și cum, prin el, purtam cu iubire în brațe pe Pruncul Hristos, și Îl strângeam la piept și mai mult Îl iubeam...

Apoi mi-am amintit de acea scenă din film și mă gândeam: oare aceasta va să însemne? Iubirea pentru Tine, Doamne? Inima de mamă, care prin prunci să învețe să Te iubească mai mult, tot mai mult, pe Tine? Pruncul și Dumnezeul meu! Apoi iarăși chipușorul lui Gheorghiță și omul...

Inima de mamă trebuie să iubească tot omul! Când ne iubim copiii, învățăm să iubim cu adevărat! Necondiționat. Și astfel rămânem iubind. Nici timpul și nici praful vieții pe pământ nu poate stinge inima de mamă care se naște în pieptul nostru odată cu fiul. Iar ea nu știe decât să iubească, odată ce devii mamă, rămâi pentru totdeauna. Iar inima de mamă cere fiu, cere să aibă pururea pe cineva de iubit, pe cineva de îngrijit, de dorit.

Așadar, aceasta este de fapt identitatea mea, felul meu de a simți, de a fi? Eu sunt pur și simplu mamă! Mamă. Iar fiul? Cine este fiul pe care îl caut? Fiul este El, în primul rând Fiul lui Dumnezeu! Învăț a-L iubi și altfel. Mereu El mi-a arătat că este tot timpul altfel! Pentru că este desăvârșit, iar eu trebuie să învăț tot mai mult lecții noi și să Îl iubesc în cele mai desăvârșite feluri!

Fiul este oricare din copiii mei, care, orice vârstă trupească ar avea, călătoresc pe calea vieții și au atâta nevoie să fiu acolo, tăcând, rugându-mă lângă inima lor și insuflându-le în taină: sunt aici, sunt aici, fiul meu... Ei sunt mari, sunt bărbați, poate nu mai pot spune nici măcar față de ei înșiși „mă tem”. Dar numai Domnul știe ce simt și prin rugăciunea inimii de mamă lângă frământătura devenirii lor, sufletul li se liniștește. Poate și ei cad pe drumul crucii lor și trebuie să fiu acolo, chiar acolo, ca atunci, spunând în tăcere și frângere de inimă, fără că nimeni să bănuiască: sunt aici, sunt aici, fiul meu...

Fiul meu poate fi omul, omul în sinceritatea firii lui de prunc al Tatălui, încercând să supraviețuiască în această lume... Fiul doririi aceleia atât de adânci poți fi tu, chiar tu, personalizarea unică și concretă a întregului Adam. 

Pot fi chiar eu, chipul ascuns în mine care caută a fi iubit. Învăț tot mai mult a iubi cu iubirea Lui!

Cred cu tărie că acesta este Cuvântul pe care dorește El să-l împărtășească fiecăruia dintre noi, mai ales în osteneala purtării crucii, în căderile sub poveri: Sunt aici, sunt aici, fiul Meu... Și să ne strângă la piept, tămăduindu-ne de greu, de frică și neputință, cu liniștea și siguranța apropierii Lui...

Iar Maica Domnului… ce altceva ne poate spune nouă, celor ce purtăm crucea Fiului Ei, decât sunt aici, sunt aici…?