O altă boală a inimii este iubirea de plăceri. În loc să-şi concentreze plăcerea şi desfătarea asupra iubirii de Dumnezeu, o astfel de inimă va fi iubitoare de sine, slujind doar plăcerilor trupeşti, care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Inima iubitoare de plăceri este o temniţă a sufletului, mai ales în ceasul cel din urmă. Sfântul Marcu Ascetul remarca: „Inima iubitoare de plăceri, în vremea ieşirii, i se face sufletului închisoare şi lanţ". Patimile sufleteşti pot fi satisfăcute atât timp cât vieţuieşte trupul - dar când sufletul părăseşte trupul, el nu şi le mai poate împlini, deoarece îi lipseşte cadrul material; nemaifiind satisfăcute, astfel de patimi, îndeosebi iubirea de plăceri, vor sugruma sufletul. Drept aceea, în scrierile patristice ni se vorbeşte despre dracii iubitori de plăceri. Să reţinem deci că inima iubitoare de plăceri este o închisoare şi un lanţ pentru suflet la vremea ieşirii sale din trup.

Un suflet bolnav sau covârşit de patimi transmite boala sa întregii structuri psihosomatice: tot ce gândeşte sau doreşte un astfel de suflet este mort. Avva Dorotei spunea că atât timp cât suntem robi ai patimilor, nu trebuie să avem nici un dram de încredere în inima noastră sau să ne lăsăm îndrumaţi de ea, căci un îndrumător corupt va corupe chiar şi pe cele drepte şi cinstite. Iar Sfântul Marcu Ascetul ne povăţuieşte: „Înainte de dezrădăcinarea relelor, să nu asculţi de inima ta".

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 201)