Adevărurile sechestrate în gând ori rostite în șoaptă rămân, desigur, tot adevăruri, dar nefolositoare. Iar aberațiile răcnite prin agora în mod repetat capătă o nefastă patină a timpului care le conferă, dacă nu veridicitate, măcar îngăduință – fie ea și plictisită – din partea auditoriului. Și devin, astfel, utile celor ce au interesul să propage năzbâtii cu titlu pompos de construcții logice. Forța lor constă în numărul mult prea mare pentru a mai putea fi urmărit măcar, darămite combătut. Iar pericolul uriaș pe care îl prezintă este intoxicarea irevocabilă a oricărui discurs pertinent cu zeci și sute de particule infime, prea mărunte pentru a fi considerate idei, prea multe pentru a nu își îndeplini perfida datorie: aceea de a oculta realitățile.

Cred că astăzi, înotând prin acest șuvoi de informații duse la nivelul delirului, adevărurile agonizează tăcut, scufundându-se în derizoriu. Noi înșine, la nivel intelectual, desigur, abia respirăm, aproape sufocați de amănuntele în exces care acoperă ideea cu multe, prea multe cuvinte. Vorbele inundă sensuri și distrug orice coerență, receptarea și înțelegerea lor integrală devenind apanajul de neinvidiat al celor care au mult timp. Timp dedicat preumblărilor prin abstract sau măcar urmăririi unui discurs coerent. Iar în acest vălmășag se pierde și credința noastră (câtă a mai rămas, după atâtea decenii de ateism mai mult ori mai puțin științific), se pierde și relația noastră cu Dumnezeu.

Breșele dintre înțelesuri sunt, în aceste zile, umplute rapid cu vorbe din abundență, având o încărcătură emoțională care duce la prea ușoara acceptare a sofismelor. Decât să urmărim o întreagă argumentare, mai simplu este să adoptăm (și să ne asumăm) o atitudine „de-a gata”, încrezători în aparențe, nu în evidențele născute din idei și înveșmântate în cuvinte. Doar astfel a  fost posibilă reapariția discursului ateist, după atâția ani, cu muchiile ușor rotunjite și vopsit în nuanțe mai vii.

Iată cum s-a ajuns la acest moment al vorbelor fără fond, la această înmărmurire în neidee, ca modalitate facilă de a mima gândirea elaborată și studiul aprofundat. Era, de altfel, previzibilă – deși nu firească – „evoluția” crâncenă a spiritului de la iletrism la înmărmurirea dincoace de gând. Și undeva, dincolo de tot ceea ce lăsăm în urmă, se află credința strămoșilor noștri pe care o abandonăm, fără să înțelegem gravitatea situației.

Înmărmurirea naște stări de fapt și le conferă aspectul gregar al curentelor de opinie ancorate în concret, eludând cu pricepere abstractul. Înmărmurirea este, nu devine. Își menține artificial aspectul și tonusul, face față oricărei confruntări, copleșind prin vitalitatea nefirească, nu prin forța argumentului. Iar persoanele înmărmurite pot fi orientate ușor către orice punct cardinal, utilizându-se aceleași formulări abia coerente, care au dus la însăși starea de înmărmurire.

Zările întunecate ale cotidianului prevestesc izbucnirea furtunii; la fel și nemișcarea ideatică, aceea care condamnă orice gând la șederea perpetuă între limitele țarcului înmărmuririi dincoace de gând. Iar când vor veni vijeliile teribilului necunoscut, anticipat în culori vii și detalii rotunjit-nerealiste, ne vor găsi nepregătiți, tolăniți pe marginea cugetului. Neștiind dacă va fi cazul să ne pregătim de plajă sau de fugă. Cuvintele vor fi de prisos, căci – în proporție colosală – le vom fi proclamat deja caducitatea; ne vom privi în față finalul tăcuți sau fredonând în gând vreun slogan, ca pe o melodie stupidă, la modă. Și distrugerea nici măcar nu va părea atât de grea căci, în decursul timpului, sub șuvoiul abraziv al înmărmuririi, ne vom fi pierdut, în mare parte, identitatea. Vom întâmpina furtuna ca niște umbre așternute în uitare, prea departe de noi înșine și de ceea ce ar fi trebuit să fim pentru a conta.

Adevărurile sechestrate în gând ori rostite în șoaptă rămân tot adevăruri – dar nefolositoare. Aberațiile răcnite prin agora, în mod repetat, tind să facă parte din viața noastră, copleșind orice tentativă de idee și transportându-ne pe tărâmul bine delimitat al șabloanelor și locurilor comune. Fără Dumnezeu, libertatea și puterea noastră de a păși dincolo de moment vor rămâne simple amintiri. Dacă nu ne vom trezi la timp din această amorțire ideatică și nu vom refuza să contribuim la asasinarea oricărei reprezentări a realității obiective, în scurt timp ne vom afunda în nemișcarea cugetului. Iar de acolo nu va exista cale de întoarcere. Doar înmărmurirea dincoace de gând...